Ce este vaccinarea şi cine a descoperit-o. Modalitate de prevenţie a bolilor infecţioase

Ce este vaccinarea şi cine a descoperit-o. Modalitate de prevenţie a bolilor infecţioase
Edward jenner vaccinându-şi copilul - gravură
Evaluaţi acest articol
(11 voturi)

Cu toate că vaccinurile sunt un lucru comun, existent în vieţile noastre încă din ziua în care ne naştem, recentele controverse au demonstrat că mulţi dintre noi nu ştiu exact ce este vaccinarea şi cum funcţionează ea. De aceea, astăzi încercăm o scurtă explicaţie, precum şi un istoric al încercărilor umanităţii de a stăvili răspândirea bolilor infecţioase şi distrugerea pe care care acestea o determină. 

Ce este vaccinul

Vaccinul este un produs medicamentos biologic care are ca scop inducerea unui răspuns imun și implicit protecție imună dobândită față de o anumită boală infecțioasă. Vaccinurile pot conține agentul patogen întreg, atenuat sau dezactivat, toxinele produse de agent care sunt responsabile de producerea patologiei la om sau diferite fragmente moleculare (precum proteine de suprafață). Ajuns în organism, principiul activ din vaccin induce un răspuns imun prin stimularea sistemului imunitar, pentru ca ulterior acesta să recunoască şi să distrugă agentul patogen, odată intrat în organism.

Ce este vaccinarea

Vaccinarea este o metodă de imunizare activă, profilactică, împotriva unor boli, prin inocularea unui vaccin.
Protecția imunologică se instalează după un interval de timp variabil de la inoculare (săptămâni, luni), în funcție de vaccin, și este de lungă durată (ani). 
În prezent, toate țările și-au elaborat propriile scheme naționale de vaccinare împotriva bolilor infecțioase. În România, vaccinarea copiilor începe de la vârsta de 2 ore, cu administrarea primei doze de vaccin împotriva hepatitei B. Vaccinurile pot fi utilizate în scop profilactic (vaccinoprofilaxie) sau curativ.
Vaccinoprofilaxia se poate realiza:

  • în cadru organizat, prin campanii de vaccinare înscrise în programele obligatorii de imunizare din fiecare țară
  • în situația declanșării unor focare infecto-contagioase ale căror boli beneficiază de un vaccin corespunzător
  • opțional, pentru profilaxia bolilor pentru care există vaccin specific, dar care nu este inclus în programele obligatorii de imunizare.

Încercări de a preveni bolile contagioase cu mortalitate ridicată

Oamenii au încercat încă din vechime să prevină bolile contagioase cu mortalitate ridicată, cum ar fi variola, cu o rată a mortalității de 30 la sută. Într-un text din jurul anului 1500 î.e.n., există descrierea unui procedeu empiric de imunizare împotriva variolei (variolizarea), atribuit lui Dhanwantari, părintele medicinei vedice:

Se ia pe vârful unei lanțete lichidul pustulei și se fac înțepături în braț, între umăr și cot, până când apare sângele; pe urmă se amestecă lichidul cu sânge, după care febra va apărea.

În secolul III î.e.n., în China și India se practica o metodă de variolizare: se luau cruste de la bolnavi, se măcinau, și pulberea obținută se administra celor sănătoși prin insuflație nazală. În Tibet, variolizarea se practica prin scarificare cu un mănunchi de ace înmuiate în lichidul pustulos. Metoda s-a răspândit în Asia. În 1718, lady Mary Wortley Montague, soția ambasadorului britanic în Imperiul Otoman, descrie o variolizare a copiilor, utilizată în Turcia. Își supune copilul acestui procedeu și se preocupă de popularizarea lui. Metoda de variolizare prin scarificare s-a răspândit în secolul XVIII în Europa și SUA. 

Și în Țările Române se practicau diferite metode preventive împotriva variolei. În Transilvania și Valahia se practica un procedeu numit ultuire (var. altuire, oltuire): se scăldau copiii nou-născuți în lapte provenit de la vacile bolnave de variola vacilor, care aveau pe uger pustule de variolă. În Banat se practica o metodă de variolizare descrisă de italianul Francesco Griselini, în 1780 - Încercare de istorie politică și naturală a Banatului TimișoareiAcolo unde se știe că în sat ori în vecinătate un copil ar avea vărsatul cel bun, numit de români „bubat ăl mare” sau erupția cea mare, se cumpără de la mamă substanța secretată. Mai întâi se cercetează dacă bubele sunt de natură bună ori rea, numite de români „bubat ăl mic”, adică erupția cea mică. Dacă se constată că sunt de natură bună, o astfel de pustulă este spartă cu un ac, iar substanța se stoarce într-o cutiuță de lemn tare, anume confecționată în acest scop. Grăbind acasă cu această secreție, ea fie se toarnă pe partea cea mai cărnoasă a brațului copilului care urmează a fi inoculat, frecându-se cu o bucată de pânză spartă, până ce porțiunea se înroșește și se inflamează, fie se produce o mică rană în același loc și se varsă o picătură din otrava de bubat, legându-se apoi rana.

Variolizarea avea drept rezultat o infecție mai puțin gravă, cu o rată a mortalității de zece ori mai mică decât cea asociată infecției naturale, dar numărul de decese era totuși ridicat.

Descoperirea medicului Edward Jenner

Vaccinarea și termenul de vaccin au fost introduse în medicină de medicul generalist englez Edward Jenner (1749 – 1823), în anul 1796, când a descoperit primul vaccin, cel împotriva variolei.

La sfârșitul secolului XVIII, fiind ucenicul unui chirurg de țară în Berkeley, Jenner observă că mulgătoarele care se îmbolnăveau de vaccină (variola vacilor, care produce o formă ușoară de boală la om, limitată la o erupție pustuloasă pe mâini), nu se mai îmbolnăveau de vărsatul negru (variola umană). Jenner își continuă studiile medicale la Londra, sub îndrumarea profesorului John Hunter, care îi spune să-şi continue observaţiile. În  mai 1796, la o fermă din Berkely, unde Jenner se întorsese să practice medicina, izbucnește o epidemie de vaccină. Jenner experimentează un procedeu empiric, asemănător cu variolizarea, cu lichid din pustulele unei femei bolnave de variola vacilor. Pe 14 mai 1796, el face două incizii mici în brațul unui copil de opt ani, James Phipps, şi aplică puroi dintr-o pustulă a unei mulgătoare bolnave de vaccină. La locul inciziei s-a produs o pustulă precum cea din variolă, vindecată în scurt timp. Pe 1 iulie 1796, Jenner îl infectează deliberat pe Phipps cu variolă umană, dar Phipps nu face boala. Jenner repetă experiența pe încă opt copii, inclusiv fiul său, cu același efect. Întocmește un raport şi îl trimite la Royal Society, dar este respins, argumentația fiind considerată insuficientă. Jenner își completează lucrarea și o publică singur, sub titlul Anchetă asupra cauzelor și efectelor vaccinei variolei, o boală care a fost descoperită în unele comitate din vestul Angliei, în special în Gloucester, și cunoscută sub denumirea de „variola vacilor”.

Jenner a denumit vaccin substanța folosită pentru transmiterea variolei vacilor, după denumirea în limba latină a acestei boli (lat. vaccinia, derivat din lat. vacca - vacă). El a denumit vaccinare procedeul utilizat pentru protejare împotriva variolei. Lumea medicală, reticentă iniţial, a sfârșit prin a accepta metoda de vaccinare a medicului englez, care s-a extins rapid în Europa.

Citit 934 ori Ultima modificare Sâmbătă, 23 Octombrie 2021 21:20

1 comentariu

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.