Povestea ultimei familii din cătunul Crângeni (FOTO)

Povestea ultimei familii din cătunul Crângeni (FOTO)

Ioana şi Titi Dragotă, alături de Ursoaica Bogdan Codrescu
Evaluaţi acest articol
(3 voturi)
2 comentarii

Aflat la aproape 70 de kilometri de oraşul Galaţi, satul Crângeni din comuna Nămoloasa a rămas astăzi aproape pustiu. Cândva o localitate înfloritoare, cătunul de pe malul drept al Siretului ar putea deveni istorie, în doar câţiva ani. O singură familie mai trăieşte aici, izolată de lume şi în condiţii destul de vitrege. Cine are curiozitatea şi răbdarea de a ajunge până la Crângeni are ocazia să descopere poveşti şi istorii nebănuite, întâmplări pe care le mai păstrează în amintire doar cei doi locuitori ai satului.

O mână de case aruncate parcă la întâmplare pe şesurile din câmpia Siretului formează cătunul Crângeni. Aşezarea se întinde pe doar câteva sute de metri, de-o parte şi de alta a unui drum comunal pietruit. Cele mai apropiate localităţi sunt la kilometri depărtare, ceea ce face ca micul sat să fie izolat şi aproape uitat de lume.

Am plecat de la Galaţi spre Crângeni într-o zi însorită de decembrie. După o oră şi mai bine de mers cu maşina, ghidaţi de telefonul mobil, am zărit din depărtare cătunul, printre lanuri. Un pâlc de case abia ghicite, care dădeau impresia că ar fi pustii.

Aceeaşi senzaţie a rămas şi când ne-am apropiat. Acoperişul casei de la numărul 1 abia se mai sprijină pe cei doi pereţi din chirpici rămaşi încă în picioare. Gardul din lemn este culcat pe alocuri la pământ, iar cutia poştală a satului este ruginită şi are vopseaua roşie scorojită, semn că au trecut ani buni de când nu a mai primit o veste din exterior. În rest, în jur, linişte deplină.

În scurt timp, apar însă primele indicii, cinci la număr, care ne arată că satul este încă locuit. Mai întâi le-am auzit lătratul şi abia apoi i-am zărit. Cinci câini destul de mici şi mai mult curioşi decât furioşi ne-au întâmpinat destul de timid, încercând nu prea convingător să ne ţină la distanţă. Am înaintat pe singurul drum din sat, în ciuda tărăboiului stârnit de micii gardieni, descoperind şi alte câteva case nelocuite. Spre uimirea noastră, cu fiecare pas pe care îl făceam, alţi şi alţi câini, din ce în ce mai mari, ne apăreau în cale. Am reuşit să numărăm până pe la 17, după care le-am pierdut şirul.

A trebuit să ajungem până la capătul opus al cătunului pentru a-i întâlni şi pe primii oameni. Cel dintâi care ne-a ieşit în cale a fost Titi, urmat de soţia sa, Ioana. În primele momente, în hărmălaia produsă de câinii care făcuseră cerc în jurul nostru, am reuşit să ne înţelegem mai mult prin semne. Abia după câteva minute, când nu am mai fost nevoiţi să ţipăm, am reuşit să facem cunoştinţă şi să aflăm cele două poveşti, strâns unite între ele: pe cea a familiei Dragotă şi pe cea a satului Crângeni.

Familia Dragotă are gospodărie în Crângeni din anul 2005, atunci când a luat hotărârea să se mute de la oraş, din Brăila, la ţară. Nea Titi a împlinit deja 80 de ani, iar tanti Ioana vine puternic din urmă, cu cei 77 de ani ai săi. Anii sunt adesea un simplu număr, mai ales atunci când toată viaţa ai fost obişnuit să trebăluieşti din zori şi până la căderea soarelui.

Tanti Ioana este încă plină de energie. Zilnic, cu braţele sale neobosite, dirijează întreaga gospodărie, de la îngrijitul animalelor şi treaba din grădină până la curăţenie. Nea Titi, tăcut şi drept ca un stâlp, o ajută mereu acolo unde este nevoie. Ar vrea să ne spună mai multe despre viaţa la Crângeni, dar o operaţie făcută în urmă cu zeci de ani l-a lăsat aproape fără voce.

Gospodăria soţilor Dragotă este singura locuită din sat. În bătăturile din jur nu a mai rămas nici măcar un suflet. Aproape toate casele sunt dărăpănate, iar grădinile altădată atent îngrijite şi cultivate sunt acum sufocate de bălării. Totuşi, chiar şi ajunse în prag de ruină, vechile construcţii reuşesc, asemenea unor capsule ale timpului, să conserve ceva din farmecul autentic al satului de altădată.

Când am aflat că ei sunt ultimii oameni care mai ţin micul sat în viaţă, i-am întrebat pe soţii Dragotă dacă nu se tem să locuiască singuri în mijlocul câmpiei, la kilometri întregi distanţă de alte aşezări.

"Pentru noi, aici este Raiul pe pământ"

"Până acum trei luni, în sat mai trăia o femeie în vârstă. Acum, că s-a dus şi ea, am rămas doar noi. Dar nici nu este timp să ne dăm seama că nu mai avem vecini. Este treabă de făcut toată ziua şi nu ai vreme de plictiseală sau să devii melancolic. Nu este un trai uşor la ţară, dar, pentru noi, aici este Raiul pe pământ", spune femeia.

Soţilor Dragotă le ţin de urât cei 25 de câini de care au grijă şi pe care îi îndrăgesc ca pe propriii copii, deşi viaţa nu le-a oferit şi bucuria de a fi părinţi în adevăratul înţeles al cuvântului. Au început să crească doi sau trei câini, pe lângă casă. Apoi, încetul cu încetul, numărul lor a început să crească, cei mai mulţi provenind din animalele abandonate în sat de-a lungul anilor.

"Auzeam câte o maşină care oprea doar pentru câteva secunde, după care pornea mai departe, înainte să apucăm să ajungem la poartă. Cineva lăsase în urmă un câine speriat şi uneori flămând. Nu ne lăsa inima să nu-l luăm la noi. Aşa am ajuns să avem 25. Pe fiecare îl ştim după nume. Pe cel negru, care nu este prea prietenos cu necunoscuţii, îl cheamă Pionierul. El este primul care s-a oploşit aici", mai spune tanti Ioana.

Uriaşul haitei este un ciobănesc alb, tânăr şi ciolănos, pe nume "Ursoaica". A venit cu reţinere înspre noi şi ne-a privit cu ochii săi mari şi blânzi. Când l-am mângâiat, ne-a aprobat grav, cu un mârâit.

Haita de câini a luat locul turmelor de oi care străbăteau odată aceste ţinuturi. Soţii Dragotă stabilesc încă de dimineaţă meniul pentru "copiii" lor. Să hrăneşti atâţia câini este o responsabilitate, mai ales când trăieşti izolat în mijlocul câmpului. "Azi avem urluială. Luăm boabe de porumb şi le măcinăm mai mare, după care le amestecăm cu ulei şi cu apă. Turnăm urluiala în uluce, de unde animalele mănâncă. Aşa i-am învăţat şi sunt foarte disciplinaţi. Acum câteva zile, mi-a murit un ied care era mai bolnăvicios. A stat acolo şi câinii nici nu s-au atins de el", explică femeia.

Tanti Ioana s-a născut în Crângeni, sat căruia oamenii locului mereu i-au spus Târlungeni. Redusă acum la dimensiuni liliputane, aşezarea a cunoscut şi vremuri mai bune. Prin anii 50 ai secolului trecut, aici se aflau în jur de 60 de gospodării. Terenurile arabile din jur erau şi sunt deosebit de roditoare, iar oamenii se ocupau cu cultivarea pământului sau cu creşterea animalelor, a oilor, îndeosebi.

Din ceea ce femeia îşi aduce aminte de la bunicii săi, satul a luat fiinţă undeva pe la jumătatea secolului al XIX-lea, când aici s-au stabilit mai multe familii de ciobani veniţi din Ardeal. Primii oameni care au rămas aici au dat şi denumirea veche a locului: Târlungeni. De altfel, pe tanti Ioana o chema, după tată, Târlungeanu.

"Erau oameni înstăriţi locuitorii din Târlungeni. Creşteau oi multe şi obţineau venit bun din asta, chiar dacă era o muncă grea. În copilărie îmi aduc aminte că duceam o viaţă bună, fără lipsuri. În sat erau mulţi oameni tineri, în putere. Se ţinea şi şcoală aici, iar sălile de clasă erau amenajate în odăile mai mari ale caselor. Într-un an şcoala era aici, în sat, în alt an putea fi la Nămoloasa".

La fel ca în multe alte sate româneşti, declinul Crângeniului a început de pe la sfârşitul anilor 50, atunci când comuniştii de birou, cu minte îngustă, dar îndoctrinaţi, au hotărât pe baze "ştiinţifice" ca aşezări întregi să fie rase de pe faţa pământului, iar oamenii să fie mutaţi de-a valma în alte localităţi, la fel ca pionii pe o tablă de şah. Măsura era necesară, în viziunea oficială de atunci, pentru a face loc terenurilor agricole şi pentru a facilita colectivizarea.

Aşa au ajuns buldozerele şi în Crângeni, înghiţind zeci de case. Nu toţi localnicii s-au dat duşi însă, iar cei care au rezistat, într-un fel sau altul, presiunii regimului au continuat să trăiască aici. Valul depopulării satelor din ultimele decenii a lovit însă cu putere şi la Crângeni, localitatea ajungând astăzi în prag de dispariţie.

Am plecat din Crângeni ceva mai bogaţi decât atunci când am venit. Mai bogaţi cu poveştile pe care nimeni altcineva în afară de cei doi locuitori ai satului nu ni le-ar fi putut spune. Pe drumul de întoarece, într-o linişte deplină, fantomele cazematelor rămase din timpul Războaielor Mondiale, pe câmpurile din jurul satului, ne-au amintit că aceste ţinuturi nu au avut parte mereu de liniştea de acum.

Drama ciobanului Târlungeanu

Foarte rar se mai întâmplă acum să vezi turme de oi în împrejurimile Crângeniului. Alta era însă situaţia în urmă cu mulţi ani, atunci când majoritatea familiilor din sat se ocupau tocmai cu creşterea acestor blânde animale. Turmele numărau atunci sute sau chiar mii de capete, iar oamenii de aici erau vestiţi în toată regiunea pentru ocupaţia lor şi pentru caşul pe care îl vindeau în târguri.

Din povestirile Ioanei Dragotă, bunicul ei se născuse undeva în zona Braşovului sau a Sibiului. Se stabilise însă la Crângeni şi îşi întemeiase familie aici, iar turma sa număra peste 1.000 de oi. "Într-o iarnă geroasă, în anul 1947, bunicul meu a vrut să traverseze Dunărea cu turma de oi, undeva între Galaţi şi Brăila. Gheaţa a cedat însă şi fluviul a luat tribut atunci toate oile. De supărare, bunicul meu s-a îmbolnăvit şi cred că asta i-a şi adus sfârşitul", povesteşte Ioana Dragotă.

Tărlungeni - Târlungeni, istoria a două sate

Deşi, pe hartă, micul sat din comuna Nămoloasa apare cu numele de Crângeni, locuitorii de aici i-au spus mereu Târlungeni. Câteva familii vechi din sat au purtat numele de Târlungeanu, aşa cum îi chema şi pe părinţii Ioanei Dragotă. Mai mult, istoria orală a locului vorbeşte despre originile ardelene ale multora dintre foştii săteni de aici.

În mod interesant, printr-o simplă căutare pe Google aflăm despre satul Tărlungeni din comuna cu acelaşi nume, aflat în judeţul Braşov, la 17 kilometri de municipiul Braşov. Originea numelui vine de la râul Tărlung, care traversează partea de vest a comunei. "Ca informaţii locale se ştie că denumirea aşezării s-ar fi luat după aşezarea populaţiei cu casele la distanţe mari unele de altele pe un teritoriu mai lung, care s-a numit Târlă lungă, şi de aici s-a numit Tărlungeni. O altă afirmaţie primită tot din partea populaţiei ar fi că originea numelui ar proveni din limba latină, Terra-Longa", scrie Wikipedia. (Sursa foto 12, galerie, wikipedia.org)

Citit 6060 ori Ultima modificare Luni, 13 Ianuarie 2020 17:13

2 comentarii

  • postat de Cris Miercuri, 15 Ianuarie 2020 00:39 86.25.32.*** Link la comentariu
    0
    0

    Cristian , localitatea se afla pe malul drept al Siretului ! Este ciudat , dar asa e , Comuna Namoloasa e ca o insula a Galatiului in judetul Vrancea !

    Raportează
  • postat de Cristian Luni, 06 Ianuarie 2020 23:51 192.168.10.*** Link la comentariu
    2
    1

    De pe malul stang. Malul e luat in considerare din amonte spre aval,nu orisicum. Noi suntem pe malul stang al Dunarii,nu drept. La nord de ea, dar malul e stang.

    Raportează

Lasă un comentariu

Utilizatorul este singurul responsabil de conţinutul mesajelor pe care le postează şi îşi asumă toate consecinţele.

ATENTIE: Comentariile nu se publică automat, vor fi moderate. Mesajele care conţin cuvinte obscene, anunţuri publicitare, atacuri la persoană, trivialităţi, jigniri, ameninţări şi cele vulgare, xenofobe sau rasiste sunt interzise de legislaţia în vigoare, iar autorul comentariului îsi asuma eventualele daune, în cazul unor actiuni legale împotriva celor publicate.

Prin comentariul meu sunt implicit de acord cu politica de confidenţialitate conform regulamentului GDPR (General Data Protection Regulation) şi cu Termeni si condițiile de utilizare ale site-ului www.viata-libera.ro