aştept să plece trenul din gara cu peroane pustii,
doar câţiva câini se uită la mine şi doar câteva marii
pe care le-am mai văzut pe străzile acestui oraş năuc,
dar nu ştiu dacă le-am iubit vreodată, nu ştiu unde se duc!
nu mai am flori şi apă şi merinde – acestea nu mai sunt
nici măcar în dicţionare,
darămite în acest oraş întristat şi umilit şi mărunt
şi prăbuşit în sine –
se aude cineva, din când în când:
nu mai pleacă trenul!...nu mai pleacă trenul!...
şi rămân aicea, foarte departe, cu toate mariile plângând!