APEL UMANITAR | Lecţie de viaţă, în infernul apelor. Trei sărmani loviţi de soartă au format o familie

APEL UMANITAR | Lecţie de viaţă, în infernul apelor. Trei sărmani loviţi de soartă au format o familie

În imagine, Vasile, Livia și Dorica
Evaluaţi acest articol
(14 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Veniţi din colţuri diferite de ţară, fiecare cu drama lui, dublată de incomensurabila povară a singurătăţii, Dorica, Livia şi Vasile trăiesc, de şapte ani, sub acelaşi acoperiş al unei case scăpate ca prin minune de cumplitele inundaţii care au lovit satul Torceşti din judeţul Galaţi, în urmă cu 13 ani. O maşină de cusut şi o căsuţă din care să nu rişte evacuarea le-ar putea risipi temerile că ar putea ajunge, din nou, pe drumuri şi în sărăcie lucie.

Dacă bolile, evenimentele nefericite sau decizia unor părinţi care nu au vrut să îşi asume creşterea unui prunc venit, fără voia lui, pe această lume, nu s-ar fi întâmplat, această poveste, în care trei oameni maturi au închegat o familie, nu s-ar fi spus. Şi totuşi, uniţi de suferinţe, fiecare cu povestea lui, trei oameni cărora viaţa le-a oferit provocări extreme, demonstrează că a fi o familie nu înseamnă neapărat legături de sânge.

Dorica, "mama" care a pierdut tot

Dorica Caras s-a născut în urmă cu 63 de ani, într-un sat din judeţul Suceava. La vârsta de trei ani, destinul i s-a schimbat dramatic, în urma unei poliomielite rămânând infirmă de picioare. Handicapul avea să o ţintuiască toată viaţa într-un scaun cu rotile şi chiar dacă, la un moment dat, sorţii păreau să îi surâdă, o nouă palmă avea să vină din partea destinului. Se căsătorise, dar unicul sprjin pe care l-a obţinut din familia pe care şi-a format-o, soţul ei, s-a stins. Nu au avut copii, aşa că Dorica s-a trezit singură pe lume. Are trei fraţi cu care nu mai ţine legătura de mulţi ani şi din cauza handicapului nu poate merge la muncă, să-şi ocupe timpul şi să câştige ceva bani, aşa că pensia minimă pe care o primeşte de la stat şi indemnizaţia de handicap rămân singurul ei sprijin, vreo 800 de lei în total. A stat mai mult prin cămine, iar doi semeni în suferinţă, Livia şi Vasile, aveau să îi devină familie, la Căminul "Atelierul Odobeşti”.

Vasile, "tată" la a doua şansă

Vasile Belciug (68 ani) vine tot din Suceava. În urmă cu mai bine de patru decenii, şi-a făcut o familie. Avea chiar şi un copil, o fetiţă, dar în 1979 un accident de muncă l-a lăsat infirm pe viaţă şi l-a ţintuit într-un scaun cu rotile. S-a despărţit de soţie, aceasta luând cu ea fetiţa, de care acum Vasile nu mai ştie nimic. Nici casă nu are, deoarece singura speranţă de a dobândi o locuinţă s-a năruit odată cu accidentul. Rămas infirm, nu şi-a mai putut onora clauza de întreţinere pe care, ca unic fiu, o stabilise cu mama sa, într-un contract de vânzare-cumpărare a casei părinteşti. De ani de zile, trăieşte prin cămine, dintr-un venit care nu depăşeşe 1.000 de lei pe lună, însumând pensia pentru limită de vârstă şi indemnizaţia de handicap. Din 1995, tot la căminul de la Odobeşti, le-a cunoscut pe Livia şi Dorica, de care s-a ataşat şi cu care a ales să vină, în 2011, la Torceşti, în judeţul Galaţi, pentru a locui împreună şi a se sprijini reciproc, aşa cum pot, cu resurse puţine, dar mult ataşament.

Livia, "fiica" de la malul mării

Mezina acestui trio inedit este şi ea o femeie în toată firea. Livia Vulpe are 38 de ani şi a venit pe lume la Constanţa, dar nu vreun val mai puternic a aruncat-o prin aceste părţi, ci indiferenţa părinţilor, care au abandonat-o la naştere. Nici vreun membru al familiei nu s-a sinchisit să afle ce s-a întâmplat cu bebeluşul părăsit, aşa că Livia, născută şi cu un handicap locomotor, a trebuit să se descurce prin cămine. Acolo i-a şi întâlnit pe cei pe care îi consideră acum părinţii săi, Dorica şi Vasile, pentru care este un real sprijin. Face treburile din gospodărie pe care cei doi nu le pot îndeplini, merge la cumpărături şi la Biserică, unde îi mulţumeşte zilnic lui Dumnezeu pentru şansa primită.

Ei trei şi o casă inundată

Poate fi greu de crezut că că satul Torceşti din comuna gălăţeană Umbrăreşti ar fi putut deveni leagăn pentru trei nefericiţi care îşi caută liniştea şi sensul vieţii. Dar iată că aşezarea, care s-a transformat, în vara lui 2005, într-un infern al apelor care au înghiţit fiecare gospodărie, le-a oferit această şansă. Un sătean care are o casă ce a supravieţuit puhoiului le-a oferit locuinţa. Şi ea afectată de viituri, căsuţa este cămin, din 2011, pentru Dorica, Livia şi Vasile. Nu se ştie însă pentru cât timp, deoarece imobilul ar putea fi vândut în orice clipă, iar ei riscă să ajungă pe drumuri.

"Noi suntem o familie, aşa cum putem. Avem grijă de căsuţă şi suntem connştienţi că proprietarul, care ne-a ajutat enorm, o poate vinde oricând. Ne-a spus de la început acest lucru. Dacă se va întâmpla, noi nu avem unde să mergem, iar singuri nu avem nici bani, nici putere să ne facem casă", spune Dorica Caras.

În căsuţa modestă, care mai păstrează şi acum urmele de nămol de la inundaţii, cele două femei şi bărbatul care şi-a pierdut, în urmă cu 40 de ani, într-o secundă fatidică, tot sensul vieţii, încearcă să îşi ducă, zi de zi, traiul unei familii normale. Chiar dacă nu îi unesc legături de sânge, puţinii bani pe care îi primesc de la stat îi chivernisesc să le ajungă şi de utilităţi, şi de impozite, şi de mâncare, şi de un medicament. Poate le-ar fi un pic mai bine dacă doamna Dorica, pricepută croitoreasă, ar avea o maşină de cusut, pe care însă nu şi-o poate permite.

"Nici nu încape îndoială cât de mult ne-ar ajuta o maşină de cusut. Eu am lucrat ani de zile la atelierul de croitorie de la căminul din Odobeşti, ştiu că aşa aş putea să îmi ajut familia. În plus, ştiu că lumea ar fi mulţumită de munca mea!", conchide femeia.

Citit 2527 ori Ultima modificare Joi, 26 Iulie 2018 00:16

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.