Pentru mine, Paștele e una dintre cele mai iubite și așteptate sărbători. Paștele înseamnă acasă, familie, miel, ouă, forfotă, hăinuțe noi, mâncare, zâmbete și liniște sufletească.
Paștele copilăriei începea glorios cu marea curățenie de primăvară. Se scoteau toate covoarele prăfuite din casă, ca să fie bătute temeinic şi spălate, se văruiau copacii și pereții înnegriți peste iarnă de funinginea din sobe, se aeriseau lucrurile și grădinile erau greblate. Chiar dacă Paștele presupunea multă treabă prin ogradă și casă, nimeni nu punea accent pe munca fizică, toți eram fericiți și foarte dornici să ajutăm, aşa încât marea sărbătoare să fie întâmpinată după datină. Nu doar casa şi curtea se îmbrăcau în straie noi, ci şi noi primeam haine noi, pe care abia şe aşteptam.
Săptămâna Mare era cea mai așteptată de mine și sora mea. Tăticul aducea caș proaspăt de oi și carnea de miel de la stână, iar mămica toată perioada postului aduna cât mai multe ouă, pe care apoi să le vopsim. Împreună făceam cozonaci, pască, găteam mielul tradițional și vopseam ouăle, care, conform tradiției, erau roșii. Vopsirea ouălor era un ritual aparte pentru noi, după sfatul bunicii, le scoteam din vopsea, le lăsam să se usuce şi le frecam apoi cu o bucată de slănină de porc, ca să fie mai frumoase şi să aibă un luciu aparte.
Slujba de Paşte începea sâmbătă noapte. Luam cu noi, la sfințit, într-un coş frumos împletit din nuiele şi acoperit cu un prosop înflorat, toate bunătăţile pe care le pregăteam. Era o tradiție în fiecare an să plec cu mămica la biserică, unde mereu ne întâlneam cu toţi vecinii, fiecare cu ce pregătise, o privelişte încântătoare! Mă simțeam ca la un concurs de gătit, gospodinele se întreceau între ele, venind fiecare cu bucate alese, aşezate în coşuleţe care mai de care mai frumos împodobite. La fiecare coş ardeau lumânări, astfel se crea impresia unui foc sfânt. Aşteptam cu nerăbdare până dimineaţa preotul, care venea însoţit de cor şi enoriaşi să ne sfințească bucatele. După aceea rosteam în cor “Hristos a înviat!” auzind în răspuns ”Adevărat a Înviat”.
Acasă, sărbătoarea începea în zori, când ne întorceam de la biserică. Scoteam din fântână apă rece, pe care o turnam într-un lighean, puneam un ou roşu şi unul alb, nişte copeici, albe şi galbene. Ne spălam pe față cu apa aceea, ca să fim rumeni ca oul roşu, frumoşi ca oul alb, curaţi ca argintul şi bogaţi ca aurul. Masa începea cu ciocnitul ouălor, spunându-ne reciproc “Hristos a înviat!” – “Adevărat a înviat!”. Cojile sfinţite le adunam grămăjoară, le aruncam în brazdă ca să crească roadă, ori le amestecam în hrana animalelor şi păsărilor, ca şi ele să fie protejate. Ne aşezam la masă la prânz, cu toată familia, bucurându-ne de roada muncii noastre şi parcă niciodată gustul bucatelor nu era mai bun decât atunci! Şi în prima, şi în a doua zi de Paşte veneau oaspeţi dragi, cu care sărbătoream minunata veste a Învierii Domnului.
A doua duminică după Paşte (în unele localităţi lunea), sărbătorim Paştele Blajinilor, o pomenire a celor plecaţi dintre noi. După slujba din biserică, toată lumea merge la cimitir cu bucate şi daruri. Mormintele celor dragi se împodobesc cu flori, dulciuri, prosoape etc. Darurile se împart rudelor, cunoscuţilor, sătenilor. La măsuţe improvizate sau chiar direct pe iarba proaspătă, se adună neam cu neam lângă mormintele celor răposaţi şi ospătează din bucatele aduse, închinând câte un pahar de vin, zicând “Dumnezeu să-i ierte!”. Se crede că astfel şi morţii s-au bucurat de sărbătoare alături de cei vii.
Sper din tot sufletul și în acest an să fiu de Paște acasă, să nu pierdem tradițiile unice. Între timp, conștientizez cu tristețe că obiceiurile și oamenii de atunci treptat dispar, sau, cine știe, în unele locuri poate deja au dispărut. Totuși, cel puţin pentru mine, Paștele copilăriei mele rămâne viu, cu coji de ouă roșii, miros de cozonaci și miel copt din casa mare, acolo unde şi acum se primesc oaspeţii şi se ţin mereu la păstrare lucrurile bune.
