Vedem filmele cele mai noi și vă spunem cum a fost
„Acum am devenit moartea, distrugătorul de lumi” - un motto și laitmotiv demn de toate întrebările de după film (a salvat-o sau a distrus-o? timpul ne va spune!) Mult așteptatul film (de către unii, că de asta suntem diferiți, altfel am dărâma aceleași uși toți deodată!) "Oppenheimer", în regia lui Christopher Nolan, este posibil și chiar cert demn de toată lauda! Și nu, nu e doar o opinie subiectivă!
Dacă înainte de "Peaky Blinders" nu erai fan Cillian Murphy (CM), eh, acuma încep rolurile grele - na, în "Batman" ("Începuturi", "Cavalerul negru", "Cavalerul negru: Legenda renaște") să tot fii mereu personaj negativ e o muncă, nu zic nu, dar riști să fii ”luat la ochi” ca fiind la fel ca personajul pe care îl interpretezi! Normal, în "Dunkirk" (tot de Nolan regizat!) - unde a avut o vastă echipă (Kenneth Branagh, Tom Hardy etc.) - a avut alt tip de rol, respectiv de soldat care cedează psihic (ah, nici măcar la ”Dunkirk” nu vrea să mai participe la misiune, după ce bărcile U ale Germaniei cam fac prăpăd printre cele ale Angliei)...
Revenind la filmul de față: Robert Oppenheimer rămâne o figură în istoria Americii, a fizicii, a cursului războiului (Al Doilea Mondial la număr), dar și a comunității științifice și locale, deopotrivă! Povestea din fața noastră este de fapt un film biografic și o adaptare a cărții "American Prometheus: The Triumph and Tragedy of J. Robert Oppenheimer", de Kai Bird și Martin. Rolul lui CM [eu zic că își ia Oscarul] este muncit și paramuncit, expresiv, catastrofal de realist (și Nolan se străduiește mereu să fie la moda timpurilor de atunci, să adapteze ceea ce are cât mai spre ceea ce era...), jonglează cu stările sufletești de toate felurile - de la siguranța de sine la nesiguranță și frici...
Cum începe filmul? Puțin greoi - mai ales că Oppenheimer face și trimiteri la lumină; care este când particulă, când undă (caracterul bivalent, neexplicat încă de pe vremea lui Thomas Young - 1803), apoi la cum o să ia "în considerare" (un fel de ”NU!” zis altfel! uneori!) postul oferit... La un moment dat, apare şi Einstein, care se plimbă pe marginea lui lac și pare răvășit - posibil de la vânt sau de la zbaterile sale interioare??? După multe cadre, pe lângă că refuză multe "colaborări" sau opinii profesionale și o ține langa pe a sa (părerile lui Lawrence sunt date la o parte fără multe vorbe), pare de fapt că Oppenheimer trage de timp pentru a înțelege pașii și "muzica" (realității fizice, imediate!).
Nolan ni-l arată pe Oppenheimer în cel puțin trei ipostaze - la început, ca studentul de la Universitatea din Cambridge, care încearcă să-și otrăvească mentorul, apoi devine fizicianul seducător, timid, dar îndrăgostit de o tânără comunistă (nu mereu aceeaşi), ca apoi să fie directorul laboratorului secret din Los Alamos, condus de o idee fixă: cum să creeze prima bombă atomică în scurt timp. De ce?! Culmea ironiei: ca să salveze lumea!... De fapt, începutul ni-l arată fixist, dezamăgit sau, cel puțin, nu atât de impresionat de ceea ce vede la Cambridge (din admirație să încerci să îl otrăvești pe cel care-ți predă pentru că nu te lasă să mergi la cursul lui Niels Bohr?!), cum se întoarce în Statele Unite ale Americii pentru a aduce fizica cuantică la rang de știință... Începe să predea unui student (și culmea, Lawrence îl și întreabă ”s-a făcut curs pentru un student?!”...), ca apoi să fie o întreagă clasă de peste 20 de oameni... Una dintre replicile lui Oppenheimer, „Nu se vor teme de ea până nu o vor înțelege. Și nu o vor înțelege până nu o vor folosi”, sugerează pericolul care ar fi planat asupra întregii lumi, dacă naziștii ar fi reușit să creeze primii bomba atomică. Observație: secvențele color și cele alb-negru se împletesc deloc întâmplător de-a lungul filmului - cele color sunt experiențele subiective, din perspectiva lui J. Robert Oppenheimer (și când vorbește la persoana întâi), iar scenele alb-negru sunt obiective, colective (cu importanță deosebită pentru contextul real, faptic, dincoace de lumea experimentală, cu cifre, calcule, probabilistică și altele)! Nolan nu se dezice când e vorba despre metafore și filmat din ”interior” - aproape din sufletul-atom al lui Oppenheimer, prin care vede, prevede, deși, pentru ceilalți, pare că e în altă lume, distrat, superficial!
Chiar dacă sunt trei ore de film, sincer, nu prea îți dai seama când trec, pentru că la coloana sonoră e ceva minunat: melodii în crescendo, tropăit amenințător, ca de după ușă, apoi apare o liniște totală și apoi, brusc, sunet de explozie (de-ți sare inima pe scaun) și te cam ține în tensiune. Apropo de sunet: exploziile din film sunt reale, știindu-se că regizorul a refuzat să folosească efectele grafice (care ar fi scăzut din credibilitate și autenticitate!). A procedat și aici ca la "Dunkirk". În ceea ce privește recrearea testului Trinity, aceasta a fost fără ajutorul calculatorului - s-a folosit un truc vechi de la Hollywood și anume perspectiva forțată, prin care se creează o iluzie optică. Și așa, explozia bombei și incendiul intens sunt de fapt o combinație de benzină, propan, pudră de aluminiu și magneziu și un mare buuf!
Ce mai avem în "Oppenheimer"? Trădări, iubiri vinovate sau nevinovate, prietenie, rivalitate, admirație, inovație, nebunie, frici, spaime, bucurii... pe toate le simțim! De la un capăt la altul, fizica și chimia se împletesc bine în "Oppenheimer"! Spun că este un film pe care-l veți resimți altfel, mai ales că lângă noi, nu deloc departe, unii se joacă tocmai cu amenințări d-astea... Amenințări neprietenoase, ca să folosesc un eufemism! Ca notă, îi dau un 9,60! I-am mai scăzut din cauza felului cum sunt jucate unele personaje - mai ales a prestaţiei lui Emily Blunt. Poate aș fi văzut o altă actriță în rolul soției lui Oppenheimer! Și fiindcă Strauss (aka Robert Downey Jr) nu este ceea ce pare! Apropo de ceea ce ziceam la început - doar că invers, obișnuită cu el în roluri pozitive, aici este ”dracu' gol”. Oricum, pe scurt: mergeți la film, că aveți de ce!
