* „Îl visam în fiecare seară şi nu mai puteam să stau fără el * De când mi-a fost pus în braţe, am simţit că e copilul meu” *
Abandonat în spital de mama lui, o copilă de nici 16 ani, putea fi unul din zecile de copii ai nimănui, aflaţi în grija statului. Dar Dumnezeu avea alte planuri cu bebeluşul de numai patru zile, rămas singur pe lume.
I-a scos în cale o familie minunată care i-a oferit o viaţă fericită, lipsită de griji, aşa cum merită orice copil - familia Vîrlan din Târgu Bujor.
Băiatul a căpătat un nume - Andrei-Daniel Vîrlan, părinţi iubitori, o soră şi un frate protectori şi un bunic care se topeşte de dragul lui. Niciunul din membrii familiei nu-l poate privi fără să-i joace ochii în lacrimi de dragoste.
A fost odată...
La 4 ani, Andrei este un băieţel isteţ şi vioi care merge cu plăcere la grădiniţă. În vară, Dorina Vîrlan a devenit, din asistentă maternală, mămica lui cu acte în regulă.
Povestea începe în 2004, când doamna Dorina a devenit asistent maternal pentru Carmen, o fetiţă luată în plasament de la Casa de copii din Târgu Bujor. Faptul că Dorina şi soţul ei, Vasile, sunt părinţi de toată lauda o dovedesc copiii lor naturali: Oana, masterandă în anul I, şi Marius, student.
„Carmen era micuţă, plăpândă, şi am pregătit-o în particular ca să ajungă la nivelul colegilor ei de şcoală. În clasa a V-a a trebuit să meargă la şcoala specială şi cum nu exista în Bujoru, a mers la Galaţi”, povesteşte doamna Dorina.
Carmen se află acum în plasament la o altă familie, dar familia Vîrlan o vizitează când are ocazia şi nu uită să-i spună „La mulţi ani” de ziua ei. Într-o zi de 13, Andrei a intrat în viaţa familiei Vîrlan.
„Pe Andrei l-am văzut la o lună şi două săptămâni. După o săptămână am decis că trebuie să fie definitiv copilul meu. Îl visam în fiecare seară şi nu mai puteam să stau fără el. Simţeam că trebuie să fie în familia mea. Când mi-a fost pus în braţe, am simţit că e copilul meu”, povesteşte doamna Dorina.
Capul familiei Vîrlan, domnul Vasile, a învăţat de drag să schimbe pamperşi şi să prepare biberonul. Faptul că bebeluşul era dorit şi de o familie din Sibiu i-a determinat pe soţii Vîrlan să demareze urgent procedurile de adopţie: „Nu era o marfă de tarabă să-l vândă”, spune revoltată mama, amintindu-şi.
Investigaţii
Cu poza băieţelului în buzunar, doamna Dorina a plecat în căutarea mamei naturale a lui Andrei. „Am luat-o de după umeri i-am arătat poza copilului. A început să plângă «În fiecare seară mă gândeam la el». S-a gândit să-l ia înapoi, dar unde să-l ducă?”, spune doamna Dorina.
Când l-a adus pe lume, nu avea nici buletin de identitate. Tânăra a fost de acord să le dea copilul, la fel şi rudele ei. Trăiau de azi pe mâine şi nici nu ştiau de existenţa băieţelului.
La nouă luni, copilul a fost botezat după dorinţa asistentei sociale care s-a ocupat de cazul lui - Daniel - şi Andrei, numele sfântului protector al spitalului în care s-a născut. Bătălia pentru Andrei a fost una lungă şi grea mai ales că s-au găsit „binevoitori” care să le pună piedici.
„Până am văzut hotărârea definitivă am stat în stres şi tensiune. La procesul de adopţie, la ultima înfăţişare am spus că vreau să-l cheme Vîrlan Andrei-Daniel. Salariul de asistent maternal era de folos, dar voiam ca Andrei să fie al meu”, povesteşte doamna Dorina.
„Am întinerit datorită lui!”
Oana, sora lui Andrei, ne arată prima poză făcută cu frăţiorul cel mic. Puştiul îi sare în braţe. Cine n-ar fi mândru de o aşa soră frumoasă şi inteligentă? Amintirile despre Andrei curg: „La nouă luni mergea în picioare. La un an jumătate a demolat brăduţul de Crăciun cu premergătorul”.
„Am întinerit datorită lui! Chiar şi când e neastâmpărat, nu mă pot supăra pe el. Zâmbesc!”, spune mama. Păstrează fiecare desen sau lucrare făcută de Andrei la grădiniţă. În curând va avea nevoie de un biblioraft!
Bunic de cinci ori la rând, decanul de vârstă al familiei îl priveşte cu ochii în lacrimi: „S-a lipit de sufletul meu!”.
Marius şi Oana, fratele şi sora lui Andrei, îl iubesc şi îl răsfaţă. „Când trebuia să luăm decizia finală privind adopţia, am făcut consiliu de familie şi i-am întrebat şi pe copii. Mi-au spus că dacă nouă ni se întâmplă ceva, Doamne fereşte, vor avea ei grijă de Andrei”.
Oana întăreşte spusele mamei: „Nu concepeam să-l dăm. Ne-am ataşat de el!”. Zilele lui de naştere se transformă în petreceri cu tort la care sunt invitaţi copiii.
„Spune-mi o poveste…”
„Tot îmi cerea: «Spune-mi o poveste!». Fiindcă se plictisise de Capra cu trei iezi, Albă ca Zăpada şi Scufiţa Roşie mi-am zis: hai să inventez una. Şi am început să-i spun povestea unui copil părăsit, pe care l-a luat o altă mamă bună. Încet, încet, i-am depănat povestea şi când am ajuns să-i spun că la vârsta de doi ani mama cea bună i-a făcut tort cu lumânări şi-a chemat copii să îl sărbătorească, Andrei s-a recunoscut: „Mamă, acesta eu sunt!”.
Pe doamna Dorina Vîrlan nu a lăsat-o inima să o îndepărteze pe mama naturală a lui Andrei: „E totuşi mama lui! Nu l-a lăsat de plăcere, ci pentru că nu avea unde să-l ducă. Dacă el va lua hotărârea, atunci când va fi mare, să meargă la mama lui, nu mă voi împotrivi. Eu nu-mi doresc pentru el decât să se realizeze în viaţă, să înveţe, să urmeze o facultate, să aibă un serviciu bun. Eu vreau să-i croiesc un drum în viaţă”, spune doamna Dorina.
Familia Vîrlan este steaua norocoasă a lui Andrei!
