În primul an de detenție, 1954-1955, pentru o vină imaginară, părintele Constantin Sârbu a fost dus la Jilava, apoi a ajuns la Gherla (1956-1962), Aiud, în lagărele Poarta Albă (1955-1956) și Salcia (1959), unde tăia stuf, alături de miile de oropsiți - numiți "coloniști MAI" - care au făcut drum Dunării pentru a se construi Canalul Dunăre - Marea Neagră, reținem din "Raportul final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România", editat de Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile.
În "împărăția morții" de la Gherla, părintele Sârbu a suferit cazne cumplite, a avut interdicție de a primi pachet timp de șase luni, "m-au ars cu fierul roșu la tălpi, mi-au smuls barba, m-au bătut, dar le-am zis: «Puteți să mă chinuiți cât vreți, nu mă lepăd de Hristos»”... Chinurile, înfometarea, prigoana au continuat zi și noapte, torționarii folosind cele mai barbare metode fizice și psihologice ale hărțuirii, înfricoșării, pentru lepădarea de Hristos... La Poarta Albă, a avut bucuria să primească pachete cu alimente de la cele două fiice, Ana și Irina Sârbu.
Trebuie spus că soția părintelui Sârbu a părăsit această lume în anul 1941, acesta rămânând văduv cu două copile, de doi și cinci ani. Ca să nu fie "suspectat de imoralitate", le-a crescut singur, "pentru a nu da prilej de vorbă lumii și a se nărui astfel toată acțiunea Bisericii. Căutam să fiu vesel, ca să nu simtă copiii mei că nu au mamă, așa cum am simțit eu la vremea mea când eram orfan!", mărturisește părintele Constantin Sârbu, în "Memoriul-spovedanie".
Mărturii cutremurătoare despre condițiile celor surghiuniți
Ar fi trebuit să fie eliberat pe 8 ianuarie 1962, însă pe 4 decembrie 1961 a fost trimis la Viișoara, cu domiciliu forțat, pentru alte 24 de luni, deși, pe 19 septembrie 1961, a fost dignosticat cu "boală ulceroasă duodenală".
În această așezare din câmpia Bărăganului a ajuns cu domiciliu forțat, printre alții, și păritele Gheorghe Calciu, care ieșise de la Aiud, după 15 ani de detenție. Părintele Calciu oferă mărturii cutremurătoare despre condițiile celor surghiuniți la Viișoara... "Avea o căsută din lut, cu o tindă și o cameră. Pereții erau acoperiți cu icoane și, când a deschis ușa să mă primească, aerul mirosea a tămâie. Am înțeles că se rugase, că această casă era locuită de îngeri..." Tot părintele Calciu descrie biserica în care slujea părintele Constantin, asemănătoare cu oricare casă din sat, cu diferența că avea "o mică turlă și un clopot. Interiorul bisericii era sărac și foarte sever, aproape biserică de catacombe. O lumină aurie intra pe fereastra dinspre miazăzi și părintele slujea luminat de această aură. Se mișca încet, cu vocea mică și domoală, asemenea unui sfânt părinte din secolul patristic".
Același Gheorghe Calciu, la rându-i martir, povestește că părintele Constantin avea o voce domoală, dar cuvintele erau rostite cu multă dragoste și convingere interioară, încât - fără să vrei - plecai din biserică de fiecare dată "cu o dragoste și o solidaritate mai mare pentru aproapele tău", iar binecuvântarea lui "te însoțea toată săptămâna".
O biserică în care nu se mai slujise de 40 de ani
Ziua eliberării a fost 24 februarie 1964, când s-a îndreptat spre București, dar nu a primit acceptul autorităților să revină la Biserica "Sfinților Împărați" din Calea Vergului, pe care o ridicase cu jertfă multă, înainte de arestare... Securitatea făcea presiuni să devină informatorul ei, în schimbul unei parohii, mărturisea, în 1999, o fiică duhovnicească, dr. Octavia Tăslăoanu. Dar părintele rămâne drept, vertical. Nu poate deveni "slugă la doi stăpâni". Într-o primă etapă, a fost cântăreț la strană. Adresându-se Patriarhului Justinian Marina, după o audiență de două ore, părintele cere o parohie, unde să-L slujească pe Hristos. "Știu că orice biserică ți-oi da, tu faci din ea grădină", îi spune Patriarhul Justinian. Pe 1 iunie 1965, a primit spre slujire Biserica "Sapienței", cu hramul "Adormirea Maicii Domnului" - zidită în 1710, ctitorie a marelui vornic Iordache Kreţulescu şi a soţiei sale Safta, fiica lui Constantin Brâncoveanu - în care nu se mai slujise de 40 de ani. Deși era monument istoric, biserica era o ruină... Cu sănătatea subredă, dar cu lumină în ochi, părintele Sârbu - perceput de credincioși drept "călăuză prin care vorbește Duhul Sfânt" - o ia de la capăt.
Necunoscuta care s-a implicat în refacerea istoricului monument
Octavia Tăslăoanu povestește că într-una din primele zile, în timp ce părintele stătea pe o buturugă, în grădina "Sapienței", pe poartă intră o necunoscută. "Ești Matilda, te așteptam!", își întâmpină părintele musafirul... Era Matilda Mircea, din Bucureștii Noi, doamnă care s-a implicat trup și suflet pentru refacerea istoricului monument.
Precum Samarineanca, Matilda a dat de veste în Cetatea Bucureștilor, a adunat calfe, zidari, fierari, gospodari din toată Capitala, a cerut sprijinul Mănăstirii Cernica și, încet-încet, Biserica "Adormirea Maicii Domnului" a fost restaurată. Odată cu înnoirea zidirii, părintele Sârbu a restaurat și sufletele credincioșilor, care, îndoctrinați că trebuie să devină "oameni noi" ai epocii de aur, găseau în predicile părintelui pace, bucurie, lumină... Părintele le vorbea despre molimele veacului, aceleași ca peste tot veacul: răutatea, ura, fățărnicia... "Bogăția și puterea sunt instrumente rele în mâna omului, care nu este călăuzit de duhul lui Dumnezeu, de dragostea de oameni... Cel înzestrat cu putere și cu bogăție se întâmplă să fie orbit de ele și să nu vadă adevărul... Iisus nu a urât oamenii... Unii îi numesc «bestii» pe oamenii răi. Sunt, e drept, și bestii, dar Iisus nu a urât aceste «bestii»".
În predicile părintelui Constantin Sârbu observăm înalta pregătire a teologului ridicat într-o familie de țărani din Galați, pentru care bunătatea, dreptatea, adevărul și frumosul sunt legea de aur a sufletului...
"Sfânta mea bunică era bună şi curată la suflet"
Când fusese pârât de unii preoți că a furat, fapt dovedit a fi fals, părintele Sârbu îi va scrie Patriarhului Justinian: "Înaltpreafericite Părinte, Îl iau martor pe Dumnezeu că nu am furat. Nu pentru că m-au învățat să nu fur Seminarul sau Teologia. Nu acestea m-au convins să nu fur și să am frică de Dumnezeu, ci sfânta mea bunică, Ioana, femeia aceea simplă de care v-am vorbit, care și-a vândut junca și a rămas torcând cu furca, numai ca să mă fac preot. Ea m-a învățat de mic să nu pun mâna nici pe un ac. Și pe aceea am ascultat-o, pentru că era curată la suflet și bună. De aceea, în mâna mea a sporit avutul obștii, la azil, la cantină, la Biserică, peste tot. Nu numai că nu am furat, dar în 1941, cu chitanța nr. 150, am dat bisericii 100.000 de lei, toți banii pe care-i aveam la data aceea, zestrea fetițelor mele orfane"...
Aflat sub supraveghere continuă, pentru că predica sa devenise periculoasă și, pentru că "a refuzat să divulge necazurile și frământările credincioșilor, la Sfânta Taină a Spovedaniei", după cum i se ceruse, în toamna lui 1975, părintele a fost întrebat de oamenii securității, scurt și cinic, "Cum dorește să moară"... A fost sfătuit să se înterneze la chirurgie, altfel va fi arestat. Medicul Octavia Tăslăoanu spune că "nu era nevoie de operație".
23 octombrie, ziua nașterii în Cer
Ultima Sfântă Liturghie a părintelui Sârbu în lumea aceasta a fost pe 14 octombrie 1975. S-a internat pe 15 octombrie la Spitalul Poștei şi a fost operat pe 18 octombrie de un medic adus de la Spitalul "Elias", care, la puțin timp de la interveția dată în septicemie, îl întreabă pe pacient: "N-ai murit, popo?"...
Înainte de a-și da ultima suflare, a fost adus părintele Argatu, de la Mănăstirea Antim, care i-a dat Sfânta Împărtășanie și care a văzut în jurul capului părintelui Constantin Sârbu o lumină. "Ca să se convingă că se înșela, acesta a mutata perna, dar a apărut aceeași aureolă... «Cunună de martir!», a exclamat părintele Argatu...", povestește doctorul. Cunună de martir a primit părintele gălățean Constantin Sârbu, la o jumătate de veac de la adormirea sa în Domnul.
A trecut la Domnul pe 23 octombrie 1975, fiind înmormântat în grădina "Sapienței", loc de pelerinaj prin ani... Știa că va pleca, dar a lăsat rugămintea fiilor săi duhovnicești să nu se întristeze... "Atunci când se va putea, să se spună adevărul despre moartea mea!", au fost ultimele cuvinte ale Sfântului mărturisitor Constantin Sârbu. Mai ales, Dumnezeu nu l-a uitat, ci a consemnat Acolo, într-un colț al inimii Sale, credința, nădejdea și dragostea pe care le răspândește părintele Sârbu, trăitor în cel de-al XX-lea veac întunecat.
A fost canonizat pe 4 februarie 2025, în Anul Centenar al Patriarhiei Române, cu dată de prăznuire în 23 octombrie, ziua nașterii sale în Cer...
