La educaţia unui copil contribuie mai mulţi factori ca familia, şcoala (la acest nivel, educaţia atinge un stadiu de maximă dezvoltare, prin caracterul programat, planificat şi metodic al activităţilor instructiv-educative), biserica (la început are o influenţă difuză) sau instituţiile culturale. Dar, totul începe din familie. Acolo sunt rădăcinile, acolo se întoarce copilul şi acolo ar trebui să petreacă cel mai mult timp.
A fi părinte presupune a cunoaşte şi a satisface acele nevoi ale copilului necesare pentru o dezvoltare normală, a acompania copilul în dezvoltarea lui. Nu este necesar doar să-i spun copilului, să îi dau indicaţii, ci e nevoie să fac şi eu acele lucruri, să fiu un exemplu pentru el. Dacă vreau ca fiul meu să citească mai mult, în loc să îi tot repet "pune şi citeşte”, mai bine aş lua eu o carte şi avem fiecare lectura proprie.
De asemenea, temerile copilului sunt asemănătoare cu ale mamei. Într-o situaţie tensionată, copilul se uită mai întâi la părinţi, să vadă cum să reacţioneze şi va imita comportamentul lor. E adevărat că mulţi copii se tem în mod natural de unele întâmplări neaşteptate, de exemplu un zgomot puternic, dar oare noi reacţionăm mai bine? Bine ar fi să încercăm să ne înfrânăm fricile şi să îi permitem micuţului să aibă propriile lui experienţe. Dacă eu, ca părinte, controlez gradul posibil de pericol, ar fi bine să îl încurajez să experimenteze cât mai mult, inclusiv la treburile gospodăreşti. Pot să gătesc alături de copilul meu, să îi dau anumite sarcini de făcut - să şteargă praful, să dea cu mătura etc.
Nu e nevoie să aştept să organizeze grădiniţa sau şcoala o excursie, putem să facem împreună acest lucru. Distracţia va fi pe măsură! Să nu uităm că toate aceste acţiuni îi stimulează dezvoltarea cognitivă şi afectivă.
