"INTERVIURI DE TOP" - Ivan Patzaichin: “Şansa mea în viaţă era să devin pescar” GALERIE FOTO
Foto: Foto: Bogdan Codrescu

"INTERVIURI DE TOP" - Ivan Patzaichin: “Şansa mea în viaţă era să devin pescar” GALERIE FOTO
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

* La primul concurs din carieră a dat peste un arbitru gălăţean intransigent, care l-a descalificat * “Am început cu stângul în carieră de fiecare dată. Cea mai importantă lecţie pe care am primit-o a fost că trebuie să-i respect pe cei din jur dacă am pretenţia să fiu respectat”


Unul dintre cei mai titraţi sportivi din lume, Ivan Patzaichin, fostul canoist român multiplu medaliat cu aur la Jocurile Olimpice, a povestit cele mai importante momente ale carierei sale într-un amplu interviu acordat ziarului “Viaţa liberă”.

- Ce v-a determinat să deveniţi canoist? Care e povestea din spatele carierei dvs.?

- Ca unul născut la Mila 23, în mijlocul Deltei, singura mea şansă în viaţă era să devin pescar. Astfel, de mic copil am visat să încerc să fac şi altceva. Spre exemplu, la un moment dat îmi plăcea cum preda profesorul de fizică şi atunci m-am gândit să devin profesor de fizică. Sau vedeam un avion trecând în zbor şi mă gândeam că aş vrea să devin aviator. Asta până când aveam 16 ani şi devenisem deja ajutor de pescar, iar Covaliov şi Calabiciov au devenit campioni mondial la canoe dublu şi a apărut ştirea, la căminul cultural, acolo unde aveam un televizor mare, dar cu ecran mic. Atunci am ştiut că vreau să devin campion la canoe. Practic, eram în aceeaşi situaţie, ştiam să înot şi să vâslesc sute de kilometri. Când au venit în toamnă i-am rugat să mă înscrie şi pe mine. Ei erau la Dinamo, nu era niciun alt club în zonă. Se făcea o selecţie, foşti sportivi veneau şi, când vedeau pe unul mai răsărit, îl luau pe perioada armatei să vadă despre ce e vorba.

- Cum a fost pasul către kaiac-canoe?

- În luna martie a anului 1967 am dat probe cu gândul de a deveni campion. N-a fost simplu, între lotca pescărească şi canoe era o diferenţă uriaşă. Nu reuşeam deloc să stau în ea, mă răsturnam într-una. Radu Huţan, care era antrenor, i-a zis secundului Marciuc să vadă ce se întâmplă, să se ocupe puţin de mine. S-a urcat „Spadasinul” în barcă, aşa îi spuneam eu, şi mi-a arătat nişte tehnici de a ţine echilibrul. Am prins foarte repede, în următoarele două săptămâni am dovedit că mă descurc. Mi-a fost prelungită scoaterea şi în luna mai am participat la primul meu concurs, la juniori, proba de 5.000 de metri. Chiar dacă la antrenamente eram cel mai bun, la concurs a fost o busculadă cu partenerul meu de concurs, Crăciun. El a dus vâsla în partea mea şi m-a tras înapoi. Fără să stau pe gânduri am pus mâna pe el şi l-am tras înapoi. Arbitrul gălăţean Mănăilă a strigat la mine şi, chiar dacă am continuat cursa şi am ajuns pe locul doi, am fost descalificat. Am pornit cu stângul în carieră ca de fiecare dată. Aşa s-a întâmplat şi la prima competiţie oficială, eram încă junior, în Mexic, proba de simplu la 1.500 metri. Am condus 900 şi ceva de metri, nu-mi venea să cred, m-am uitat după adversar, din această cauză am încetinit şi am terminat pe şapte. La doar o oră am avut proba de dublu, am concurat, chiar dacă toată lumea credea că nu voi fi în stare, şi am câştigat împreună cu Serghei Covaliov. Era o bucurie imensă, am devenit campion, un băiat din Mila 23, care nu văzuse prea multe lucruri până atunci.

- Familia v-a susţinut în ceea ce faceţi?

- La început, mama nu prea era de acord, eram singurul copil al casei, dar tata din start a avut încredere în mine. S-au bucurat imens de rezultatele mele, iar lucrul acesta mă făcea să mă lupt de fiecare dată.

- Care e cea mai frumoasă victorie a carierei?

- Toate victoriile sunt frumoase, dar cred că prima rămâne memorabilă. Faptul că am ajuns la Olimpiadă, că am văzut atâta lume pentru prima oară şi-a pus mult amprenta. Am văzut campioni în satul olimpic, localnicii mi s-au părut extraordinari, mexicanii fiind foarte primitori şi petrecăreţi. M-a impresionat foarte mult perioada de atunci.

Şase luni n-a urcat în barcă

- Dar cel mai greu moment?

- Cel din 1976, când m-am întors fără medalie, singurul an când s-au dat şi maşini, deşi se promiteau de fiecare dată. Pentru prima oară am fost neîncrezător în forţele mele. Pe la jumătatea cursei, când rusul Rogov avea şase secunde în faţa mea, am renunţat la luptă. Până la urmă a cedat şi rusul şi a câştigat Matija Ljubek, care era pe patru în momentul în care eu am renunţat. A fost un moment critic pentru mine, am crezut că nu mai sunt în stare să lupt, am vrut să mă retrag. Aproape şase luni nu m-am mai urcat în barcă, iar cel mai important lucru a fost atunci cât de mult înseamnă echipa cu care lucrezi. De la familie până la antrenori, toată lumea insista să mă convingă, că încă-s tânăr, aveam 27 de ani şi mai pot. Chiar şi un jurnalist sportiv, Vasile Tofan, fără să mă consulte, a scris un articol care mi-a plăcut foarte mult. Titlul era: „Ivan va învinge din nou”. Toţi cei din jurul meu m-au făcut să mă urc din nou în barcă. În momentul acela, din 1976 şi până când m-am retras, n-am mai venit în nici un an fără medalie de aur de la şase mondiale şi două olimpiade.

- Care credeţi că a fost cea mai importantă calitate a dvs. în a obţine marile performanţe?

- Atuul cel mai important era ambiţia mea de a deveni campion şi a reuşi să demonstrez la fiecare cursă diverşilor cârcotaşi care n-aveau încredere în mine. Cel mai important lucru era sa nu-mi dezamăgesc familia şi prietenii. Întotdeauna încercam să demonstrez tuturor că sunt cu adevărat campion. Chestia asta m-a ajutat în viaţă cu tot, cu avansarea, cu casa, cu salariul.

„Au vrut să mă scoată din cursă”

- Aţi intrat în istorie ca fiind campionul cu pagaia ruptă. Care e povestea momentului?

- După medalia de aur din Mexic, ideea era să câştig în simplu ca să demonstrez tuturor celor care erau încă nedumeriţi că sunt cu adevărat un campion. M-am pregătit patru ani special. Din serii de calificare, deşi de data asta ştiam foarte bine regulamentul, fiecare când venea la start avea şi o pagaie de rezervă, nu erau pe atunci din carbon, pe care o dădeai arbitrului de rezervă, iar dacă se rupea în primii 25 de metri trebuia să ridici mâna pentru a se relua cursa după ce primeai pagaia de rezervă. Am tras la a treia lovitură din start când e forţa cea mai mare şi s-a rupt vâsla, dar în lung, nu în două. Atunci când am ridicat-o deasupra capului arbitrii nu m-au văzut sau nu au vrut să mă vadă, cursa n-a fost oprită, iar între timp am depăşit cei 25 de metri şi ceilalţi erau duşi deja înainte. Mi-a trecut prin cap, ştiind regulamentul, că nu era barem de timp, intram toţi cei care trecem linia de sosire în seria de recalificări. Am continuat cursa, toată grija mea era să nu mă răstorn, toată lumea o luase înainte şi erau valuri enorme. Când ultimul clasat a trecut linia de sosire, eu abia eram la primul sfert de cursă. Când am ajuns la final, tribunele aplaudau frenetic, făceau şi galerie. În schimb, după ce am sosit, am fost la control, totul a fost în regulă, dar am apărut cu abandon în buletinul oficial. Am depus contestaţie, atunci arbitrii şi toată lumea au vrut să mă scoată din cursă. Favoritul la medalia de aur era RFG-istul Lewe, dublu campion mondial cu un an înainte şi port drapel al Olimpiadei de la Munchen. Venind cu un an înainte pe locul doi la mondialul de la Belgrad, probabil am fost considerat principala ameninţare şi era mai bine să-i fie eliminat un adversar. Am intrat până la urmă în recalificări, apoi am câştigat tot, semifinală, finală. Ultimul act a fost câştigat de o manieră chiar categorică. La primul sfert aveam un minut şi o secundă, pe locul cinci, la jumătatea cursei aveam două minute şi două secunde, pe locul trei, la trei sferturi eram deja primul cu trei minute şi 11 secunde, iar în final am câştigat cu 4.08. În ultimii 50 de metri nici n-am mai tras, de data asta am salutat eu publicul şi am ridicat pagaia. Apoi am regretat că n-am tras mai tare, aş fi scos un timp mai bun.

- Mai păstraţi pagaia ruptă ca amintire?

- Da, am păstrat-o acasă. Am dat multe pagăi rupte la viaţa mea, dar pe asta o păstrez.

- Aţi fost campion atât la simplu, cât şi la dublu. Unde vă era mai uşor?

- Fiecare probă are farmecul ei. De exemplu, cu Toma Simionov, care era stelist, am avut cele mai frumoase rezultate. Chiar exista unitate şi o colaborare extraordinară. Toma era un locotenent deosebit, ataşat şi eram în stare de orice sacrificiu unul pentru celălalt. Aşa s-a întâmplat în 1982, la proba de 10.000 metri, când a fost spartă barca, practic ne scufundam, iar pe moment am dat cu pumnul invers pe spărtură, am continuat şi am câştigat, chiar şi după ce rămăsesem 3-400 de metri în spatele plutonului.

- Cum vedeţi situaţia sportului în România la momentul actual?

- N-aş vrea să comentez, sunt retras din activitate de patru ani şi nu sunt în măsură. Nu mai antrenez, n-aş vrea să intru în polemică.

- De unde implicarea în proiecte precum Rowmania sau Asociaţia Ivan Patzaichin - Mila 23?

- Întâmplarea a făcut să mă întâlnesc cu Teodor Frolu în 2009, eu aveam de gând oricum să mă întorc în zona Deltei, încă din 1995 făceam proiect de asociaţie să mă întorc acolo, nu să locuiesc, ci să vin cu ceva în sprijinul oamenilor din locul în care am plecat. Simt o responsabilitate că datorită oamenilor de acolo am ajuns campion, toată lumea mă iubea şi am primit cea mai importantă lecţie a vieţii: că trebuie să-i respect pe cei din jur dacă am pretenţia să fiu respectat. Rezultatele şi comportamentul se datorează celor din jurul meu. Astfel, având imaginea mea cum arăta Delta acum 50 de ani, m-am întâlnit cu Doru şi fiind acolo pentru două zile, într-un concurs de gastronomie, tot am intrat în vorbă. Eu i-am povestit cum vedeam Delta, el spunea că de 4-5 ani se întâlneşte cu nişte prieteni din Germania, cu care făcea trasee de câte o săptămână în Deltă cu canoe şi îmi povestea cât de pasionat a devenit. Văzând şi cum se întâmpla acolo în zonă cu şalupe şi motoare puternice, am zis să facem ceva împreună şi aşa a pornit ideea cu „bicicleta apelor”, aşa am creat Asociaţia Ivan Patzaichin, noi şi câţiva oameni chiar din Mila 23, aşa a apărut brandul Rowmania.

Cine este Ivan Patzaichin

Ivan Patzaichin este cel mai mare canoist român din toate timpurile, cvadruplu laureat cu aur la Jocurile Olimpice de vară, ediţiile 1968, 1972, 1980 şi 1984, plus triplu medaliat cu argint. A câştigat 22 de medalii la 11 ediţii ale Campionatelor Mondiale: Copenhaga 1970, Belgrad 1971, 1975, 1978 şi 1982, Tampere 1973 şi 1983, Mexico 1974, Sofia 1977, Duisburg 1979 şi Nottingham 1981. A cucerit nouă medalii de aur (C-1 1.000 m: 1973, 1977; C-1 10.000 m: 1978, C-2 500 m: 1979, C-2 1.000 m: 1970, 1981, 1983; C-2 10.000 m: 1982), patru medalii de argint (C-1 1.000 m: 1975, C-2 1.000 m: 1971, C-2 10.000 m: 1981, 1983) şi 9 medalii de bronz (C-1 500 m: 1971, 1973, 1974; C-1 1.000 m: 1974, 1978, 1979; C-1 10.000 m: 1974, 1977, 1979). A câştigat o singură medalie de aur, la C2-1.000m, la Campionatele Europene din 1969 de la Moscova, după această ediţie Campionatele Europene fiind suspendate până în anul 1997.

Din 1976 a devenit antrenor, însă activitatea propriu-zisă de a antrena a început-o abia în anul 1985. În această calitate a participat împreună cu elevii săi la cinci ediţii ale Jocurilor Olimpice de Vară: Barcelona 1992, Atlanta 1996, Sydney 2000, Atena 2004 şi Beijing 2008. De-a lungul carierei de antrenor, sportivii săi au cucerit peste 150 de medalii olimpice, mondiale şi europene.

Citit 7296 ori Ultima modificare Vineri, 12 Iulie 2013 09:46

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.