Numai răni până sus, numai răni până jos...
şi tot merg şi tot merg pân-acum, pân-aici,
pân-acolo, în rai, poate nu-i prea târziu,
să-mi culeg flori de măr, să-mi culeg cicatrici!...
Am venit, am văzut, însă nu am învins...
sunt prea mic şi naiv într-un joc sfărmător
printre sfinţi, cu cei sfinţi şi deştepţi şi frumoşi
purtători de cuvânt despre sunt, despre mor!
Şi armaţi până-n dinţi cu unelte de scris...
ei nu au de citit, cică ei sunt citiţi,
şi-s şi mulţi şi trufaşi în cest (s)acru război:
erbivori...carnivori...nişte-arhangheli scrobiţi!
Ce osârdie-n van cu prea palidul eu,
câte zbierete-n marş(iureş) scump, sec, tălâmb...
ce puzderii de răni strâng în suflet şi-n trup:
cât nisip e-n deşert, câtă floare-i pe câmp!
Merg, abia mai păşesc, mai respir...am ajuns
chiar acolo, învins...bat şi strig: sunt aici!
e târziu? nu-i târziu?...dinspre ceruri aud:
nu mai sunt flori de măr! nu mai sunt cicatrici!...