Nimeni nu le mai ascultă/ clipocitul izvorârii,
nu le mai râneşte nimeni,/ nimeni nu le mai aşează
rostu-n sunet şi-n culoare/ şi în piatră – nici poeţii
nu le mai slăvesc menirea/ într-un vers ori într-o frază!
Părăsite şi uscate,/ bat fântânile la poartă –
nimeni nu le mai deschide,/ nimeni nu mai are apă,
să le dea o picătură,/ cât s-ajungă până unde
nici o sete nu rezistă,/ orice sete se îngroapă!
Mor fântânile de sete/ şi se pierd în amintire –
locul unde-au fost odată/ e mai trist ca niciodată,
parcă e sfârşitul lumii,/ cred că e sfârşitul lumii –
clocoteşte Marea Vie,/ se usucă Marea Moartă!
Bat fântânile la poartă/ – nimeni nu le mai deschide,
nimeni nu le mai aude,/ nimenea nu le mai vede –
şi se duc hăt-hăt departe,/ într-un Cimitir al Apei,
unde Dumnezeu stă Singur/ şi cu faţa la Perete!
Din colecţia „Cele mai triste poezii rămase tablou” CIMITIRUL APEI (poem de/spre sete) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
