Am început să cred că nu mai am/ răbdare pân-acolo, tocmai unde
se spune şi se scrie că-i frumos,/ uşor, aşa, cu lux de amănunte,
că-i pur şi simplu tot, şi toate-s vii,/ şi primitoare cum biblioteca,
şi cum doar cartea-cartea poate fi.../ şi nimeni nu-i nici alfa, nici omega!
Am început să cred că n-am avut/ nimic din toate-acestea, niciodată,
dar am trecut biruitor prin fals,/ spre-o steauă totdeauna-ndepărtată,
spre-un capăt mincinos şi lustruit/ încet, cu zel, cu lux de amănunte,
să-(mi) pară că mă duc spre paradis/ cu veşnicii pătrate şi rotunde!
Ce timp duşman, ce vreme fără rost/ mă ţin captiv în vis, aproape, lângă
ochiul sever al MARELUI NIMIC.../ dar niciodată n-or să mă înfrângă!
