* "Sunt vagabondul vieţii mele…" Poate că Dumnezeu îşi deschide cârciumă în Cer şi nu-i ajung Fărâmiţă Lambru, Zavaidoc ori Romica Puceanu, îi mai trebuie lăutari… Da parcă prea s-a grăbit! După Cornelia Catanga, acum Nelu Ploieşteanu. Pe Nelu Ploieşteanu am avut bucuria să-l ascult şi să-l privesc nu doar la televizor. Eleganta cravată roşie ca focul, distincţia şi eleganţa acelea care-mi păreau coborâte din vremuri apuse şi mai ales vocea aceea unică şi caldă. O tristeţe adâncă şi nealinată i se putea citi pe chip şi în privire. Durerea nestinsă pentru copilul ţintuit la pat de o suferinţă nevindecabilă… Se ştie, artistul trebuie să cânte şi să joace şi cu sufletul în bernă şi cu mortul drag pe masă. Dar să cânţi o viaţă celor care petrec pentru că ai nevoie de bani să-ţi ţii în viaţă fiul…
Pe Nelu Ploieşteanu l-am văzut în filmul „Ticăloşii” şi-mi sunt la suflet duetele cu marii actori Gheorghe Dinică şi Ştefan Iordache. Şi parcă îmi răsună şi acum în minte refrenul: „Sunt vagabondul vieții mele,/ Ca într-un film cu Raj Kapur/ Măturător de praf de stele/ Şi cusurgiu fără cusur.../ Iar când adorm spre dimineaţă/ Îmi reproşez de la-nceput/ Că n-am luat totul de viaţă/ Şi nu i-am dat cât aş fi vrut...”.
Ni se stinge o lume frumoasă, a lăutarilor, şi n-o să avem ce pune în loc.
