Motto:
”Cum stă-n sicriul ei cel mic, culcată,/ vioara pare moartă înc-o dată.
Încremenit, arcușul subțirel/ stă amuțit alăturea și el,
cel care sprinten alerga pe strune - / și nici o melodie nu mai spune.
Voi știți prea bine că sunt o vioară,/ prieteni, care cântă să nu moară”.
(Miron Radu Paraschivescu)
De la naştere – continuu, fără sfială sau frică –
măsor lungimea cercului şi aud cum cineva mă strigă
de parcă ştie din totdeauna cum mă cheamă,
de parcă această voce m-ar fi născut, şi nu o mamă!
Mă strigă şi îmi aduce aminte că nu există
început şi sfârşit în lumea asta veselă sau tristă,
că zadarnic măsor distanţa dintre minus departe şi plus departe,
dacă nu văd infinitezimala apropiere dintre naştere şi moarte!
