(despre Cale)
Mi s-a părut că mi se pare, îmi pare că mi s-a părut:
un Dumnezeu în fiecare există de la început;
un Dumnezeu fără oprire în fiecare stă ascuns
şi se hrăneşte cu sfârşitul la care nimeni n-a ajuns
fiindcă numai o cărare duce la Sine şi la El:
cărarea care cară viaţa din felul ăsta în alt fel!?
Şi dacă i se spune Cale acestei singure cărări,
de ce mai umblă fiecare cu sfori şi plânsete şi scări;
de ce mai cată alte drumuri pândite veşnic de neant
când poate numai o clipită să-l facă leu sau elefant,
să-l facă zeu, să-l facă înger, să-l facă orişice ar vrea
cu gândul care cară viaţa din cest ceva în alt ceva?
Când fiecare socoteşte cât a trecut, cât o mai fi
din lungul sau din scurtul vieţii, nemuritorul a muri
îşi umple sacul fără milă şi fără fund, nu stă la rând,
nu osteneşte niciodată, pune barbar egal cu blând,
pune sigilii pe iubire, pe jos, pe sus, pe des, pe rar,
pe păcătoase şi pe sfinte, pe tot ce ştiu, pe n-am habar!
Până acolo e departe sau e aproape…într-o zi,
a fi născut echilibrează nemuritorul a muri;
doar cine-a fost până acolo şi s-a întors poate striga:
există pururi fiecare în cest ceva şi-n alt ceva;
poate striga oricine cară frumos, urât, uşor şi greu,
însă nu poate cel ce plânge şi n-are nici un Dumnezeu!
