Adela Efrim, "Şi moartea scrie uneori poeme", Piteşti, Paralela 45, 2016
Fiinţa umană racordată la un anume sentiment al nimicniciei ("sunt un nimic/ şi tac"), dar şi la fenomenele naturii, ca să nu spunem şi de un instrument la care se cântă la nesfârşit preludiul lui Bach, iată o posibilă carte de vizită pentru omul-carte care este "sistemul Adela Efrim - Şi moartea scrie uneori poeme"…
"Naratorul liric" joacă rol de… veşnicie sau de Jack, cel din basmul celebru cu vrejul de fasole (cu o imagine generată de asocierea cu acea naraţiune începe cartea), dar Uriaşul-Poezie nu este omorât la urmă ci, ca într-o altfel de Adela (sic!) în Ţara Minunilor, eroina, împărţind conţinutul sticluţei sau prăjiturica cu uriaşul, îl aduce la dimensiuni normale şi îl invită la un ceai sau la o cafea într-o încăpere magică unde abia s-a făcut o curăţenie demnă de mari sărbători: "Băgaţi de seamă/ azi am făcut curat/ mi-am luat toate amintirile sub braţ/ şi le-am urcat la mansardă/ pe acoperişul lumii…".
Discuţia imaginară cu Poezia poate duce la învieri de iubiri, aşa cum acestea pot fi înviate doar întru Poezie, precum citim într-un superb poem de… primăvară: "Ştii/ păpădiile acelea/ pe care le-ai răvăşit/ prin părul meu/ strângându-le-n cunună/ asemeni Ciuleandrei/ da/ păpădiile acelea din lanul/ unde greierii au rămas muţi/ de câtă iubire au cântat în noi/ păpădiile ce ne-au dat roua/ cu care ochii tăi ne limpezeau dimineţile/ aidoma fetelor cămeşile la râu/ ei bine/ păpădiile acelea/ sunt acum doar leacul/ ce-mi vindecă trupul/ sorbindu-l/ din tine/ prin părul tău/ fără de cununi/ unde/ doar un greiere rătăceşte/ fără să ştie/ să ne mai cânte/ iubirea"…
Dacă este să ne jucăm referenţial, dincolo de jocul de lumini (în poemul încredinţez corbilor amintirile sunt următoarele versuri, printre altele: "îţi sunt lumină/ (nu-mi vorbi de lumină/ ochii mei ar putea şchiopăta)" şi de ninsoare, chiar şi de ninsoare de sfârşit de martie sau început de aprilie, cum a fost în acest an pe la noi, amintind de jocul inteligent al ideilor filmului "Eternal Sunshine of the Spotless Mind" (este şi un poem, ochii minţii, care sună aşa: "Când lumina ochilor/ nu mai poate percepe/ nici măcar umbre/ desţelenim/ vibraţii", şi aici nu ştiu cât Tesla este, cu îndemnul său de a ne raporta la energie, vibraţii, frecvenţe!), poezia Adelei Efrim se situează între sau în vecinătatea candorii viguroase a Anei Blandiana şi regretele lirice anti-regrete ale Constanţei Buzea (un poem precum minciuna duce cu gândul la jurnalul fostei soţii a lui Adrian Păunescu: "Ea/ îşi priveşte mâinile/ vineţii/ mânjite de tuş/ negru/ sufletul/ lui/ tras la/ indigo"; mai ne putem gândi şi la poemul "aşa târziu a înţeles"), strigătele ei (următorul poem citat se numeşte "Strigăt") având amortizor de sunet. Normalitatea poeziei Adelei Efrim este una care ţine de o anumită atmosferă, care depăşeşte, să spunem, întrebări precum "Ce înseamnă a citi? Ce înseamnă a scrie? De ce limbajul, într-o perspectivă materialistă şi dialectică, nu este un instrument, un ornament?", dialectica semnificant - semnificat, poate apropiindu-se de o afirmaţie a lui Ph. Sollers: "Literatura nu reprezintă viaţa, ea este un fel de a trăi şi de a gândi."
Aşadar, Poezia Adelei Efrim este şi Viaţă, dar şi Moarte, dar întru multe dintre sensurile acordate acestor „cuvinte”, mai crezând, parcă, în ridicol: „cine se crede/ ridicol se obişnuieşte cu singurătatea florii-soarelui/ asta-i normalitatea celor orbi din dragoste, zic,/ ce rătăcesc prin maidanul ei de viaţă”…
Adela Efrim simte prin ghiocei cam cum simţea un personaj, Smilla, zăpada într-un thriller care a fost şi carte şi film, sau, dacă vreţi, încă este. Sau, dacă vă place altfel, dacă tot face aluzie şi la Bacovia într-un poem, deşi moldoveanul s-ar putea dezice de urmaşă, poate Borges, Homer ori Saramago (aluzia este la eseul său roman, da?) ar invita-o la un banchet literar, unde i-ar cânta/recita: "E/ palid asfinţit/ seceră orice gând/ nu-i vremea culesului/ timp ce doare/ ochiul dăruit ceţii/ lumina i-a fost smulsă/ s-a înrădăcinat/ morţii/ ne privesc/ ei nu înţeleg/ cât de orbi putem fi/ într-un amurg/ poştalion de lumină-n/ ceruri” şi poeta ar simte "orbirea" aceea pe care doar Oedip a ştiut s-o trăiască; poate pe eroul antic l-ar invita, era să scriu super eroul, şi poate nu greşeam, la un joc de marocco: "Nu mă mai mir de ipocrizie/ o iau cu mine la masă şi-i vorbesc cu blândeţe/ ea nu mă ascultă/ stâlceşte siluete sub felinare/ nu mă înverşunez/ zâmbesc şi joc marocco/ îmi iau toate gândurile în pumni/ le împrăştii pe covor/ răvăşite/ se strecoară tiptil în amintiri/ încleştate se fâstâcesc/ îmi vine să râd în hohote/ le eliberez/ cum aţi putut crede că vă puteţi agăţa cu îndârjire/ de păpădii"…
În ultimă instanţă, Adela Efrim este o ludică, dar o ludică care are ca joc, nu neapărat preferat, dar destul de obişnuit, acest marocco cu tristeţile, regretele, nostalgiile; dar delicat, ca şi când toate acestea, împreună cu gândurile ce le poartă, ar fi un fel de elfi şi elfe micuţe, precum Tinker Bell care îşi au patria/matria într-un pian înzăpezit unde un Mozart mic, oare cine s-a prins că Micul Prinţ seamănă cu Amadeus, veşnic mic, compune Requiemul tuturor copilăriilor din noi, din iubirile noastre, unele îmbătrânite, moarte, zombi, poate unele mai putând fi transformate într-un bumerang cu care loveşti poezia, care se preschimbă pe loc în bumerangul care se întoarce, cum altfel, la poeta care a arătat cum se poate să te urci pe un vrej de fasole, chiar şi când ninge, ascultând şi Albinoni, adagio, adagio, până la castelul unde Uriaşul-Poezie s-a mai mirat încă o dată: încă un om a auzit de el, încă un om îl descifrează, încă un om îl poate iubi, încă un om poate învăţa prozaicul său fel de a fi, uneori violent, uneori bădăran, uneori chiar insensibil… (…)
Invocarea aproape medeleană a Liceului, apropo şi de copilăriile amintite, ar trebui să sugereze destul de multe: dacă nu-ţi creşti morţile, ele pot rămâne doar nişte animale de companie sau nişte păsări care cuibăresc fără voia ta în livezi cu vişini… Vişini înfloriţi în ninsoare de martie! Frumuseţe celebrând diferenţa ontologică dintre ea şi oameni!
