Liuba Liubastra Botezatu, poheme cu aroma de cafea și gust de winston menthol, 2018
După debutul editorial cu „La pohéme around the word” (şi nu „the world”, cum am citit mult timp: dar ce este Cuvântul decât Lumea?), Liuba Liubastra Botezatu revine în atenţia noastră cu un volum expresionist-neoromantic (condiment: „o cumplită ură existențială”), de o sensibilitate aparte, în care referenţialitatea şi auto-referenţialitatea sunt muze bune pe un drum al autenticităţii în care o nouă Dorothy, luată pe sus de tornada condiţiei umane îşi doreşte un Godot de Oz, un poem intitulat ,,Așteptându-l pe... Godot”? sunând astfel: „Cuvintele mele, săracele mele cuvinte, în zadar caută să mi te apropie - Părere, Iluzie, Absolut, care îți este Numele și unde îți ascunzi Chipul? De ce venirea Ta înfricoșează, când dorul meu de Tine crește cu disperarea hăului căscat între mine, muritorul, și tu, Infinitul...? În adâncul inimii mele, Te simt intuitiv ca pe o memorie despre care știu că există, dar nu o mai pot găsi, vedea, pipăi și atunci mă resemnez cu ideea orbului locuind un cub peste marginile căruia nu poate răzbate, până la a cărui formă nu poate ajunge nici cu puterea minții creatoare... Doamne, din dragoste, m-aș dizolva în Tine, deși mi-ai făcut deja cunoscut că aș fi o părticică din Cel care ești... Și atunci, de ce această senzație de frig și de abandon?”
Eminescu, Nichita, Marquez, Bacovia, evident Samuel Beckett, deşi nu am putea afirma că literatura şi teoria absurdului ar influenţa-o pe tânăra poetă decisiv (existând un poem numit „Absurd”!), Cărţile Sacre, Marin Preda, cu cel mai iubit dintre pământeni („și cei mai iubiți dintre pământeni/ pot cădea în dizgrație.”), Michelangelo, Nietzsche, spiritualitatea veche greacă, hituri cinematografice ori best-seller-uri literare („50 de umbre ale nopții”), parafraze pop-rock ( „şi iubirile mor câteodată”) ş.a. pot fi menţionaţi sau menţionate, ca alte ingrediente ale acestei opere deschise, despre care am plăcerea de a scrie aici.
Taina, misterul existenţei, angoasa, terorizantă sau nu, dincolo de prezenţa oamenilor care nu aderă la sacru şi căutarea lui (se simte o tensiune raportată la ei! A se vedea „nesingurătatea mea singură”! sau „ei încă nu cred!”)), o hipnotizează pe poetă, dar războiul ei pentru libertatea inimii şi privirii ei („De aceea am dat inimii ochi, ca să poată simți ceea ce mintea percepe și nu poate să vadă.”) are luptele ei câştigate: „În mijloc de haos, Cuvântul s-a dezgolit de cuvinte și s-a numit tăcere; Tăcerea s-a dezgolit pe sine și s-a făcut poezie…”
Deseori opera literară este un labirint, avem un labirint şi în cazul Liubei Liubastra Botezatu, câteodată ajungem la un anume „punct de fierbere” (titlu de poem) în care şi labirintul, privirea hipnotizatoare a acestuia, din aceeaşi familie/dramă, şi Zeul este un Labirint, probabil şi Cel care vrea să-L surpe, poeta este întotdeauna şi Dorothy, dar mai ales o Alice: „îi ard obrajii a neputință în întuneric, iriși încinși subțiindu-i buzele până la punct. pecetluire de lacăt pe un chip ca de piatră. mental, faci previziunea bucăților de marmură sfărâmate în valuri și întrevezi fierberea dincolo de peretele străveziu. zidul opac se destramă la cea mai mică apăsare cu degetul ca și cum o Alice ar atinge oglinda și-i auzi tamburinele sângelui dând năvală din vene în tâmple - explozie! se vrea ilizibil, dar cade în moarte făcându-se prunc. pulsează și seamănă frumos, se auzi de undeva, să te poți culege bogat la lumina zilei.”
„Să fie omul veriga slabă?” se întreabă mai apoi poeta, deloc invizibilă, dar parcă evadând dintr-un roman h.g.wellsian (sau din epoca lui deloc victoriană, pardon victorioasă în faţa Destinului), unde dorinţa iubirii („transfigurate statui surdo-mute și nevăzătoare/ decât nevoilor proprii/ cu nervii întinși primare dorințe ne sapă în piatră/ mănunchi de ghețari ce se pleacă/ egoului”, straşnice imagini în „ne suntem siberii”, poate un titlu mai dur şi mai bun pentru carte!) se joacă de-a un monstru care crede că „nimic nu este nou sub soare”, nici sub întuneric („pășești pe albul steril al îngerilor/ ca să te vindeci de negrul inimii”): „trec pe lângă timp ca și cum m-aș numi nemurire,/ ca și cum n-aș mai fi decât o apatică făptură/ îmbătrânită înainte de vreme./ la picioarele mele, bucuriile vieții se cer trăite./ din stradă, zgomot de mașini, râset de copii,/ patimi tinerești pe strune de chitară mai amintesc/ că lumea se-învârte./ în turnul meu de beton, ca într-un cavou,/ îmi aștept învierea/ și scriu până voi deveni poezie.”
Poezie de fildeş, replică „Betonului”, culcuş Frumuseţii abstracte sau nu! Astfel înarmată, cu scut de metaforă, spadă-poezie, Liuba Liubastra Botezatu merge în întâmpinarea unui viitor posibil… inuman (ca să mai fac o aluzie la „Estetica inumană” a lui Felix Nicolau): „pohemul acesta e greu cum mersul roboților pe ape/ se miră de propria lui inutilitate și nonpoezie”! Desigur, poeta nu cade în extremismul poate şi comercial al lui Charles Bukowski, care scria că „poezia a fost mereu un produs fals. A fost fals şi supra-estimat de-a lungul a mii de ani. E prea delicată. E prea preţioasă. (…) Aproape toată poezia lumii e bună de aruncat…”
Ea cere azil, măcar ca o Jeanne d’Arc post-post modernistă, sfidând şi provocând Ipocrizia contemporană. Desigur, avem de-a face cu o Jeanne d’Arc (Prometeu, se alintă ea într-un loc-poem uroboroousian) căreia îi place (sau nu?) cafeaua, este gata să pozeze, vorba vine, unui Mălaicu Hondrari pentru un nou volum, de fapt „Al doilea război mondial al fumătorilor”, în care fumătorii de „Winston menthol” se revoltă, cu „fumuri” cu tot („fumuri”, titlu de poem), poate crede sau nu şi în decafeinizarea… haiku-urilor (bat apropo la finalul cărţii), dar, trecând dincolo de joaca de-a meta-literatura, Liuba Liubastra Botezatu este o Jeanne d’Arc basarabeancă, în anul centenarului marii uniri care a fost în 1918, plutind deasupra valurilor Prutului şi declamând: „Sunt România cea de peste Prut,/ Cea care nu-i trecută pe vreo hartă,/ Ca un orfan de mumă alungat,/ Visând la Patria de altă dată.// Eu sunt românul cel furat de neam,/ Moneda cea de schimb între Puteri,/ Bucata de pământ cea mai săracă,/ Fără tradiții, limbă, primăveri...// Eu sunt cea mică soră prigonită/ Pe niște plaiuri reci și-întunecoase,/ Cu limba schingiuită de slavonă,/ Prilej de glume surorii frumoase.// Sunt România stoarsă de respir,/ Aceea văduvită de memorii,/ Cea alăptând la sânul ei mancurți,/ Cu fii morți sub ghețuri de Siberii.// Eu sunt românul care nu-i român,/ Rusificat pe un meleag durut,/ Sunt Basarabia ce a-înghițit venin/ De peste Nistru și de peste Prut...”
Poemul este intitulat „Antinaţională” şi este un strigăt de durere existenţialist-geopolitic pe care unii, nu neapărat români, îl vor înţelege foarte greu, dar care este mai mult decât necesar pentru a înţelege „rădăcinile” formării tânărului poet, nefiind vorba numai de Liuba Liubastra în acest caz! Acest „capitol” al cărţii este întregit de poemul „31 August – de ziua limbii române” care are ca moto un gând-vers de Nichita Stănescu: ,,Limba română este patria mea’’!
