(poem dictat odinioară de pictorul Nicolae Spirescu, odihnească-se în pace!)
Afară-i azi şi toamnă, încep să vină toate
tristeţile-n copacii cu frunze în cădere;
pe sârma fără păsări se răsuceşte vântul;
pun degetul pe geamuri şi scriu la revedere!
Un braţ de lemne arde în soba ziduită
de mama când, sărmana, era înflăcărată
de dorul şi de dragul copiilor pe care
i-a dat în lumea fără grădină şi ogradă!
Încerc o amintire…e cald, mă uit la tata,
umplu încet paharul cu vin cules din via
pe care-a pus-o mama şi m-a rugat, sărmana,
să nu uit niciodată icoana cu Maria!
O crizantemă tace…şi parcă vrea să spună
că mama nu mai pune gutuile-n fereastră;
scriu şi mă uit în colţul icoanei cu Maria –
Maria: mama mamei, a tatei şi a noastră!
S-aude în grădină: e azi şi bate vântul!
S-aude în ogradă: e azi şi e acasă!
Oare ce face mama? – întreb târziu paingul
din colţul cu Maria eternă şi frumoasă.
În orice zi, în casă, aprind o lumânare,
aghesmuiesc trecutul şi văd numai duminici;
pun degetul pe geamuri şi scriu la revedere
Mariilor cu ochii mari, singuri şi hercinici!