(o greşeală a Melancoliei)
Cuiburile dorm cu păsările în braţe. Cerul se linişteşte în toate fântânile. Poetul lungeşte în zadar săptămânile. Amintirile curg printre gene, ca nişte haite de câini înspre Lună. Poetului nu i se cuvine focul, apa, aerul şi pământul. Degeaba sprijină literele de pe cruce cu mâinile…
Hoţii de frunze forţează porţile pădurii când leoaica este atacată de privighetori. E oră de rouă, e oră de stele pe jos…
Se spune că ziua numai în pene de lebădă este. Şi numai când vin cerşetorii de apă să le răstoarne pe tăcere fântânile. Şi numai când poetul ademeneşte şi violează cuvinte în stare naturală. Şi nimeni nu-i cere ochii, nu-i cere sufletul, nu-i cere mâinile…
Ooo, rugineşte sfârşitul înfipt într-o rană! Ce otravă cuminte, ce bizară poveste! Ce frumos înnoptează Maria în icoană!
