Tudor Neacşu, Karga, Editura Brumar, Timişoara, 2018
Două dintre cele mai frumoase surprize ale anului editorial 2018 au fost debuturile lui Tudor Neacşu, cu mini-romanul "Karga", şi Cezar Amariei, cu "Zilele noastre mărunte", ultimul roman apărut la Polirom, în prestigioasa colecţie "EGO.Proză".
Cartea lui Tudor Neacşu, din proiectul "IV Romane", proiect ajuns la ora confruntării formelor finale ale textelor cu alți și alți cititori, poate și cu critica literară profesionistă, mulțumită și încrederii Editurii Brumar din Timișoara, spiritul bănățean fiind cel care mai lipsea, într-un fel, acestui proiect 100% românesc care, iată, se desăvârșește în anul celor 100 de ani de Centenar!
Românesc, dar și european-universal, deoarece, prin estetica promovată, asumată, cele patru cărți militează pentru o democrație "care nu a mai fost niciodată atât de..." șarmantă, ca să parafrazăm unul dintre subtitluri, o democrație literară a autenticității, în care România, această Regină a Provincialității, și ce Provincie nu aspiră la acest titlu!, ar trebui să nu mai fie vreodată doar România, ci România europeană, respectând înaintașii și tradițiile, dar și principiile la care a aderat nu numai după anul 1989, ci și în Interbelicul de Aur al națiunii... La urma urmelor, Istoria este un fenomen viu, Dacia a fost şi nu mai este, România de azi va fi România de mâine, de peste o mie de ani, cu schimbări sigure, poate în structurile politice ale unui superstat care să asigure siguranţa poporului nostru, cu toate tradiţiile sale… dar despre ce se va întâmpla peste vreo 50-100 de ani să vorbească urmaşii urmaşilor noştri, poate mai înţelepţi decât noi!
Forțând metafizica literaturii, "Karga" este cea care ancorează proiectul în... Istorie, ba chiar până în... Hercinic (tocmai am aflat că un scriitor și-a ales ca pseudonim Hercinicul!)!
Karga, mai mult sau mai puţin Garvănul tulcean, este "o așezare prinsă între granitul de la rădăcinile dealurilor hercinice și noroiul bălților întinse după revărsarea firească a apelor Dunării. Întâmplări petrecute departe și aduse aici de un zvon schimbă traiul obișnuit al sătenilor. Se iscă o revoltă împotriva unui sistem impus cu forța, iar urmările nu întârzie să apară. Liniștea de după revoltă are să așeze lucrurile la locul lor, dar tot atunci își face loc și teama că fiecare va trebui să dea cândva socoteală. Viața în acest univers nesigur și stângaci este ilustrată poveste cu poveste. Întâmplări pline de umor și încărcate deopotrivă de dramatism construiesc secvențe dintr-un tablou al ruralului autentic aflat la un pas de a fi confiscat", după cum scrie pe coperta a IV-a.
Într-un fel, "Karga" este și cel mai atipic roman, așa cum "Pirapitinga" este cel mai anti-roman, dar dintr-o imensă dragoste pentru frumusețea romanului clasic și (post)modern, după cum spunea autorul...
"Karga" își găsește romanitatea în stilul, mai exact în tehnica lui Cristian Teodorescu, cel din "Medgidia, orașul de apoi", unde fragmentarul este "baron", micile povestiri transformând Comunitatea în personajul principal...
Poate povestirea care ar avea cel mai mare potențial... cinematografic, printr-o dezvoltare scenaristică, având un nume predestinat, "Cinema", este și cea care leagă cel mai bine "Karga" de restul romanelor din proiect. Izolarea geo-spațială, dar și istorică, a locuitorilor Kargăi, un Macondo mai mic și mai modest, atât cât se poate, este sfărmată de un alt proiect, cinematografic, în vremurile dictaturii comuniste. Micimea moral-ființială a unor oameni se închină în fața setei de cunoaștere...
Ispita monografică a Textului este învinsă de talentul și inteligența scriitorului... Confiscarea rămâne doar cea a lui Tudor Neacșu, într-un text de referință pentru spațiul dobrogean, din care, poate forţând lucrurile, fac parte şi oraşele Brăila şi Galaţi, "Dobrogea de dincolo de Dobrogea"!
La Galaţi chiar se fac câteva referinţe clare, o bătrânică vine aici cu zarzavaturi şi ouă proaspete, "gălăţenii" sunt printre "turiştii" ori pescarii care vin prin jurul localităţii rurale, chiar scriitorul, nu-i aşa, este acum gălăţean cu acte în regulă, contribuind la mitologizarea lui în egală măsură cu cea a localităţii în care a copilărit.
Deşi l-am comparat deja cu câţiva scriitori, Tudor Neacşu este greu de încadrat. Umorul său cu totul şi cu totul special, aproape umor de vânător de Moby Dick, ca să batem apropo la o pasiune de a sa, de unde şi coperta, care îl trimite pe cititor şi la "Păsările" lui Hitchcock, dar thrillerul şi horrorul sunt abia sugerate în opera lui Tudor Neacşu, sub forma Teroarei Istoriei, mai exact a urmărilor care au avut loc după instaurarea comunismului. De pildă, abia schiţate, cu discreţia fenomenelor naturale fireşti, deloc… cutremurătoare (în grade multe), dispariţiile unor oameni, ca în dictaturile sud-americane…
Bref, şi de la South America pornind, Tudor Neacşu se joacă de-a povestaşul, parcă neconvins de iubirea sa cu literatura. Se înrudeşte (cu voia sa auctorială) cu unii povestaşi din propria sa carte, precum Moş Sterea Codescu ori Baba Gherghina (Într-o conversaţie pe fb se autodeclară flaubertian însuşi Codescu! Dar "nimeni nu a ştiut vreodată cât de adevărate sunt poveştile lui", p.12), el este un fel de hipiot literar, care este prea fericit în alegerea subiectelor sale, din "corturile" unei mari tabere ale unui concert atemporal care are loc în zona Garvănului: "erau doar cârpe, dar pentru că acolo se petreceau cu siguranţă lucruri pe care nu ai cum să le povesteşti… este bine însă să îţi poţi aminti de ele din când în când." (p.55)
Dar Literatura chiar îl iubeşte pe Tudor Neacşu, care poate fi mai mult decât un povestaş în manieră llosiană. Acest debut al său este mai mult decât o promisiune, fiecare text este o bijuterie, chiar dacă uneori pare a fi abia scoasă din glodul galben al Garvănului, din comoara cântată într-un text, pardon, din comoara de unde se face rost de un Radio Rekord, primul din localitate.
Ca un arheolog, scriitorul ia întâmplarea, o scutură, o întoarce pe toate părţile, îi stabileşte gradul de efemeritate, vede dacă are… sâni sau nu, picioare lungi sau scurte, dacă este erou adevărat în acea întâmplare demnă de Ecaterina Teodoroiu, este un explorer în memoria sa şi a celor care i-au mai povestit câte ceva, memoria locurilor, precum Tataia Ghiţă, bunicul său, veteran de război.
Tudor Neacşu este un bun degustător al umanităţii locuitorilor din spaţiul său vital. Alegând să sublinieze bonomia lor, dar şi simţul ciudat al umorului pe care îl are uneori Destinul: "Avea o viaţă de om înainte să se împace cu gândul că soarta i-ar fi putut fi alta." Este fraza de încheiere a prozei "Manevra Măgarul tăvălit", unde "soarta" unei tinere fără orizonturi, dintr-una din Româniile tradiţionale, este pecetluită de conspiraţia rudelor… ei, de sânge sau de viitoare căsătorie, prin înşelătorie aproape burlească.
"Lumina credinţei" se numeşte un text, lumina credinţei în propriul său talent a fost deschisă! Luminile oraşului aşteaptă şi ele să fie descrise… Deşi, practic, cartea are doar 60-61 de pagini, aceste pagini sunt de fapt grade de tărie literară!
