Robert Şerban, Tehnici de camuflaj, Bucureşti, Tracus Arte, 2018
Poetul, în acest caz Robert Şerban, este şi el jucărie pentru… posibilul înger personal, dacă este să fantazăm fără a cădea în ispite eretice. Jucărie – martor, poate scrie „Jucăria”, poem exemplar: „am cunoscut un om/ care a fost fulgerat/ în mijlocul câmpului// nu doar că n-a căzut din picioare/ ci a continuat să meargă/ legat cu fulgerul de cer/ ca o jucărie teleghidată// i-am spus neîncrezător că/ Dumnezeu e mare/ mi-a răspuns surâzând că/ Dumnezeu e copil” (p. 50) În zgomotul şi furia vremurilor noastre, un poet precum Robert Şerban poate aduc o anume stare cititorului, de linişte, pe care mai că aş numi-o duhovnicească (şi mă gândesc un pic şi la „Duh şi contemplaţie”, cartea pe care o am începută acum, de Alan Watts), fiind însă şi o anume „cuminţenie lirică”, de tată-poet, care ştie să se bucure de copiii săi şi să ne împărtăşească şi nouă din experienţele spirituale ale relaţiei dintre părinte şi copil.
A fi înger într-o aripă poate fi dar dumnezeiesc: „mă roagă fiu-meu/ să-i spun o poveste/ apoi mă ia cu mâna dreaptă/ pe după umeri/ ca pe un prieten// câteodată/ e suficient să ai o singură aripă/ ca să zbori”, (p.18)!
Desigur, între copilul divin (deloc ca la Pascal Bruckner, sic!) şi copiii pământeşti, poetul este… rupt, asediat, tras ca Ioan Vodă cel Cumplit de cămile în toate părţile (avem „Blitzkrieg”, „Fără milă”, „Butonul de panică”, „Operație nereușită”, „Retragerea & replierea”, ca să ne referim la câteva titluri), ameninţat subtil cu… arsul pe rug („scriitorii au tot timpul hârtie asupra lor/ şi niciunuia nu-i pasă/ că hârtia se aprinde uşor/ şi arde repede”, p. 19), trebuie să ştie… tehnici de camuflaj. Spune poemul cu titlul care dă şi numele cărţii: „uneori/ ca să nu fii recunoscut/ e suficient să-ți lași barbă/ plete/ să te îngrași/ să-ți îndeși o șapcă pe cap/ să mergi puțin aplecat/ cu privirea în pământ/ sunt atâtea și atâtea/ tehnici de camuflaj/ dar cea mai bună/ tot dragostea pentru aproapele/ se dovedește a fi” (p. 6)
„Mutarea” cea mai firească, spiritual, ar fi, nu-i aşa, de la camuflaj spre mai bine, discretă, tuşantă, elegantă încercarea de imitatio Christi, care ar rezulta din poemul de la pagina 53: „îmi vine să urlu fără să mă opresc/ încât/ peste o mie de ani/ peste un milion de ani/ urletul meu să meargă din gură în gură/ ca o înspăimântătoare poveste de dragoste/ ce a salvat omenirea”… Sau măcar dragii de… apropiaţi, de „aproape-le”…
În această ordine de idei, forţând un pic hermeneutica, „Tehnici de camuflaj” este o invitaţie la divina umanitate la care putem avea acces, după vorbă, după port, adică la bunătatea la care trebuie cu toţii să lucrăm sau să ne lăsăm să fim lucraţi, după cum aflăm, aproape sec, în primul text: „viața m-a făcut/ om bun/ cum jugul/ îl face harnic/ pe animal”… („Peste umăr”)
Este un început grigorescian, ca să fac o trimitere…plastică (O grigoresciană metafizic-amuzantă, observând că lipsesc, sic, „boii”, cuvânt deloc liric, ci de fabulă!), cum am mai fost tentat să mai spun şi după ce am citit şi „Careul cu opţiuni”: „viața trece pe lângă tine/ ca o căruță plină cu fân/ înceată/ greoaie/ ușor hazlie/ cu mult mai înaltă decât lată/ încât uneori te întrebi ce să faci/ să te arunci pe ea/ ca pe o saltea uriașă?/ să o miroși/ topit de plăcere/ cu ochii închiși?/ să numeri/ calm și riguros/ pai după pai?/ sau/ pur și simplu/ să îi dai foc?”
Ispita maliţiozităţii te-ar îndemna să spui că aşa este şi cartea lui Robert, cu precizarea necesară şi decentă că i-ai da foc precum unor artificii de sărbători (de suflet), că viaţa-carte a lui Robert nu trece pe lângă tine, ci devine un prieten/ o prietenă, un „semn de carte” (este şi un astfel de poem, o declaraţie de dragoste de o frumuseţe şi o sensibilitate aparte, ca între doi vechi iubiţi, unde Iubirea este o familie în sine, dincolo de orice tradiţii: Semn de carte – „mă opresc din citit/ pun cartea jos/ lângă pat/ îmi așez mâinile pe piept/ una peste alta/ și închid ochii/ poziția asta/ te îngrijorează/ fiindcă de fiecare dată/ după câteva secunde/ îmi spui tare şi rar/ că mă iubești”, p.69), o lecţie care nu vrea, nu a vrut să fie aşa ceva, după cum bine scrie Octavian Soviany într-un articol de mediatizare:
„Refuzându-şi efuziunile patetice, mizând pe o simplitate aproape ascetică, pendulând uneori între tandreţe şi ironie, Robert Şerban scrie mici „tablete de înţelepciune”, în care lirismul e bine disimulat în spatele notaţiei în aparenţă prozaice. Poemul porneşte de la micile experienţe de viaţă, de la anecdota domestică şi devine pe nesimţite fabulă existenţială, căpătând surprinzătoare virtuţi sapienţiale. Poetul e original pentru că nu caută originalitatea cu orice preţ, nu e nici mizerabilist, nici deprimist, e... Robert Şerban.”
Într-un fel, deja suntem într-un post-minimalism (în România mizerabilismul va mai face ceva timp carieră!) de o eleganţă demnă de un nou apostolat: „Dumnezeu/ e întotdeauna/ cu un pas înaintea mea/ iar pe mine/ nici măcar/ Petru/ nu mă cheamă”.
Este aici, dacă vreţi, mai degrabă colinda unui samurai îndrăgostit de haiku din „Tăcere” de Shusaku Endo, unde este vorba de Tăcerea lui Dumnezeu. Scrie acolo un personaj: „Omul este o fiinţă ciudată. Undeva, în adâncul inimii sale, îşi păstrează întotdeauna speranţa că va scăpa din orice fel de pericol.”
Tatăl-Robert este lucid, este un psalmist care nu vrea, totuşi, să deranjeze pentru un fleac divinitatea, deşi tentaţia strigătului munchian există, trage cu ochiul şi la estetica… post umană, dacă „Deus ex machina”, viitorul umanităţii poate fi şi cel „reparaţiilor”, „restaurărilor”, „îndreptărilor”, obişnuirea cu sau îmblânzirea Întunericului putând fi o soluţie sau ceva-ceva în economia universului: „n-aștepți nimic/ și totuși din când în când/ întorci capul/ ca orice curios/ zâmbești// în fond eşti un om vesel/ sigur pe tine/ pe micile ticuri/ pe puținele lucruri pe care le-ai învățat prin repetiție// n-ai frici spaime terori/ zâmbești din nou/ prin manșeta cămășii/ fosforul de la ceas/ îți răspunde”, (p.16).
Din acest unghi de (ne)vedere, poemul „Scurte călătorii” este tot despre obişnuire sau îmblânzire: „am dus până acum/ pe umeri/ câteva sicrie/ unele goale/ altele pline/ unele ușoare/ altele grele/ unele înainte/ altele înapoi”, (p.20). Dar suspansul este în continuare asigurat: „a avut de ales/ între o moarte instantanee/ și o după-amiază la teatru/ a învins/ oarecum firesc/ curiozitatea”, p. 23, poemul „Blitzkrieg”…
Bref, noul război şi noua pace cu Poezia (sau partida de şah cu Dumnezeu de la p.82) au fost „rezolvate” rapid, „fulgerător”, (dar şi… incisiv, cu… „incizie”, p.65: „să dăm drumul sângelui/ să gâlgâie și să țâșnească/ prin poeziile noastre/ dacă prin venele noastre/ băltește și se-mpute”), „pe cât sunt de vesel/ pe-atât de trist”, p.67, mulţumită tehnicilor de camuflaj superioare. Dacă poetul Ko Un, tradus tot la Tracus Arte, împărţea lumea în hoţi şi cerşetori, Rober Şerban, în Grădina Maicii Domnului, poate constata „fără milă”: „din palma cerşetorului/ nu ciuguleşte/ nicio pasăre” (p.24)…
