Octavian Miclescu, "Vânzătorul de margarete", Editura Brumar, Timişoara, 2018, "Colecţia IV Romane"
În mult trâmbiţata epocă a post-umanului, în care post-modernismul încă agonizează, în comă fiind născând alte şi alte curente artistice (pe Wikipedia apar curente ale secolului al XXI-lea: Algorithmic art, Altermodernism, Biomorphism, Computer art, Computer graphics, Digital art, Electronic Art, Environmental art, Excessivism, Intentism, Internet art, Intervention art, Metamodernism, Modern European ink painting, Neo-minimalism, New Media Art, Pixel art, Post-postmodernism, Relational art, Remodernism, Social practice (art), SoFlo Superflat, Stuckism International, Superflat, Superstroke, Transgressive art, Toyism, Unilalianism, Vaporwave, Postinternet - chiar sunt curios care este ideologia postinternetului), un scriitor poate cădea pradă ispitelor de tot felul: de pildă, seducţiei unui neo-existenţialism asumat mai mult sau mai puţin.
Personajul feminin principal al romanului lui Miclescu, deşi licenţiată în franceză şi spaniolă, nu pare a fi dedulcită la subtilităţi literare, preferă filmele de tip "Trainspotting", unora precum "Hobbitul", de altfel flirtează cu un anumit tip de violenţă, de tipul răsturnării unei vaze cu flori în capul unui prof încuiat, coleg de catedră, poate fi şi impulsivă, să aibă crize de gelozie tradiţională, ea cultivând relaţii non-tradiţionale, deşi sexualitatea ei poate fi considerată şi ambiguă, dar este îndrăgostită de o studentă, rudă de-a ei de departe-aproape (Personajul principal are aproape 33 de ani la momentul declanşării relatării… literare), cu care şi descoperă că Fericirea poate exista… eroticeşte vorbind. Că de altfel de fericiri nu prea pare să fie conştientă.
Oarecum fără voia ei, devine personaj neo-existenţialist de referinţă: eroina, de fapt anti-eroina, nu prea empatizează cu… Lumea, este într-un fel cu anumite obsesii sexuale, ca să ne raportăm la o scenă care vizează lumea teatrului (Miclescu se introduce hitchcockian "în cadru" în propriul său rol, de dramaturg montat pe o scenă), este un fel de "femeie-din-sac", aruncată, alungată în puţul acestei lumi, o femeie nici vie, nici moartă, ca o pisică schrödingeriană, care poate observa, de pildă, comparativ, cum "vede o comunitate de leoaice perpetuarea speciei: fără congrese, political correctness ori compatibilităţi astrale. În regnul nostru, falsitatea şi ipocrizia sunt uneltele cele mai la îndemână pentru a copula cu o femelă. Din cealaltă perspectivă, un decolteu adânc şi o fustă mini sunt de ajuns." (p.22)
Structurat în trei părţi (prima fiind una camusiană, eroina fiind, precum aţi observat, un fel de "Străină", căreia nu îi moare mama, ci tatăl, azilul din Algeria fiind înlocuit cu Teiuşul, mama fiind prin Spania sau Italia, la îngrijit căpşune bătrâne, a doua parte este houellebecqiană, iar a treia oscilând între stilul lui Pascal Bruckner sau cel al lui Pascal Qiunard! Cert este că pentru un cititor iubitor de referinţe şi cinematografice, apropo de unele capitole din carte, îl putem îndruma şi către neaoşele "Legături bolnăvicioase", cu precizarea că povestea lui Miclescu e mai bună decât cea menţionată, sau "Blue Is the Warmest Color" (2013), cu titlul original "La vie d'Adèle"! Asta pentru că tot am zis că este un roman… franţuzit!), "Vânzătorul de margarete" este o provocare adresată Tăcerii Marelui Posibil, o invocare a zeilor vechi, care poate mai există printre noi, precum este chiar bizarul vânzător de flori care apare într-un vis ale eroinei: "Pe trotuar, un florar întârziat şedea lângă câteva găleţi cu flori. Desena cu mişcări bruşte, zvâcnind din încheietura mâinii; completa un chip destul de nereuşit, cu buze cărnoase de indigen amazonian cu ochi asiatici. Lucra cu stânga, ceea ce mi se părea foarte atrăgător. Ca într-un cadru scurt cinematografic, în prim plan, îi deosebeam bustul gol cu muşchii bine reliefaţi şi bronzaţi; omoplaţii păreau robuşti. Apoi iarăşi torsul întreg, lucrat anatomic. Imaginile se repetau obsesiv. La un moment dat, conştient de privirile mele, se întoarce şi-mi schiţează un zâmbet. Ca şi cum aş fi fost trează, îl întreb tâmpă dacă are o floare pentru mine. Flirtam." (p.14)
Miracolul mistic sau nu al descoperirii fericirii, prin iubirea cu studenta Camelia (un fel Tove Styrke învăluită în steagul LGBT), este redat de către scriitor cu o atenţie demnă, de fapt, de tot ceea ce contează în viaţa unui om: acele puţine momente perfecte, ale unei zile perfecte ("Just a perfect day", apropo de asta, "coloana sonoră" a cărţii este sugestivă, de la "People are strange" a lui The Doors, care deschide romanul, trecând prin Rammstein, Joaquin Sabina, electro, house, tehno, "Super girl" până la Queen, "Who Wants To Live Forever"), intervale de timp dintr-o viaţă de om când frumosul nu este numai o noţiune estetică abstractă! Clipe care stau sub semnul blestemului geloziei zeilor abstracţi, mereu abstracţi!
Da, este o carte despre decenţa oricărei dimineţi şi despre cum poate fi aceasta lăsată deoparte, o carte-flirt cu Promisiunea fericirii, o demonstraţie de virtuozitate, în care Violenţa pâlpâie ca un foc ascuns, mocnit, tăieturile literare găsind nuanţele gesturilor care adună, una câte una, florile de margarete, le aruncă înspre ceruri, provocator: Decenţa a fost şi va fi întotdeauna doar a zeilor!
"Aştept sfârşitul, simt cum îmi dă târcoale, cum universul se va prăbuşi în curând. În nopţile care urmează, adorm cu speranţa ca a doua zi dimineaţă să nu mă mai trezesc. Vreau să se termine acum, aici. Dar nu, eternitatea pedepsei răsare în fiecare dimineaţă…"
Ca soarele pe plajele din Vama Veche!
Acolo, la Marea Neagră, se poate spune că începe totul, Totul la modul absolut! Şi apropo de acest Absolut, este o Mare Absenţă care bântuie, dincolo de orice căutare a Sacrului, deoarece domnişoara Ressu, eroina, nu pare să caute aşa ceva în vreun fel: o fantomă a Sacralităţii, a Minţii neprihănite din poemul lui Blake! Şi (nu) este fantoma unui simpatic căţel, Pepsi, a cărui dispariţie te poate pregăti pentru deznodământul care te poate lovi ca un fulger din seninul unui Crăciun oarecare, când cadourile nu vor mai fi niciodată dăruite…
Darul lui Octavian Miclescu, un altfel de dar al lui Humboldt, dar fără scriitori, deşi eroina se joacă de-a declaraţia că ar scrie (la o pomană… reuşită: "…eram o scriitoare. În realitate, nu m-a interesat niciodată acest aspect. A scrie mi se pare un gratuit, deprimant şi fără sens.", p.47), poate fi, însă, din fericire, deschis, citit cu atenţie, recitit, retrăit, de la Bucureşti la Vama Veche, de la Teiuş, via Alba Iulia, până la Istanbul.
Cunoscut mai mult ca poet şi dramaturg, Octavian Miclescu, prin acest roman de debut, marcat de solipsistul moto din Sabato ("În orice caz, există un singur tunel, întunecos şi singuratic: al meu."), îşi face o intrare triumfală în universul prozatorilor. C-un anti-basm despre o prinţesă care visa la insula ei şi o Maleficent care nu credea în magie, în hobbiţi, care se credea urâtă ş.a.m.d. deloc până la adânci bătrâneţi, doar până la eternitate.
