* (către doamna Lilica Isac) *
Statuile coboară de pe soclu
şi bat la uşa noastră, desperate;
noi le privim apatici, prin monoclu,
plângându-şi lunga lor singurătate.
N-au nici o vină, este vina noastră;
le-am aruncat aiurea, pe alei,
şi le-am uitat ca pe o floare-albastră
într-un sertar închis şi fără chei.
Iar unele au mânurile rupte,
altele sunt mânjite de acei
care-şi bat joc de vieţile trecute
sub rădăcină de salcâmi şi tei.
Şi bat la uşa noastră, bat întruna;
şi ne inundă plânsul pe sub prag…
De-a pururi ne dispreţuieşte Luna
arzând sublimă ca Ioana d `Arc !
