Gabriel Gherbăluţă - Ultimul amant al Mariei Tănase, Ed. Junimea, Iaşi, 2019
Gabriel Gherbăluţă, tânjind „după o felie de lună”, este, de fapt, mereu între lumi, între timpuri…
Este… „indefinit”, câteodată, când cade pradă ispitei îndoielii în misiunea sa de a nu avea frumos nicio misiune: „făr’ de întoarceri/ risipirile clipei/ prin noi locurile rămase libere/ şi contrastul culorii/ ochiului de înger// la marginea timpului/ un cuvânt îşi aşteaptă poezul/ din păcate nu eu îl voi spune/ cine ştie?/ poate se va scrie singur”!
Desigur, se poate afirma că poetul G. Gherbăluţă este chiar foarte bine definit, de baladesc (şi rock), de ludic (regula „poezului” este la el mai ceva decât de oţel: „mântuire sau încă un demon/ alături de alţii dintr-un lung şir...”, definea G.G. poezul pe chatul FB cândva), de obsesiv(ul Scrierii Poeziei care se zbate să se nască în mintea sa), de iubire, de dorinţă, de… posesia posedării („de câte ori închidea ochii/ o altă uşă din cuvânt se deschidea/ pe acolo pătrundea ea, invadatoarea/ mândră ca orice prădător/ pe teritoriul abandonat al prăzii// spaţiu fictiv al unei virtualităţi letale/ poezul acesta/ pradă şi prădător/ rodul insomniilor cotidiene/ şi fricilor alternative”)…
Elegant, dar şi „sperietor”, încet, încet, leagă dialogul dincolo de moarte: „de acolo, dintr-o altă moarte, parcă,/ mai auzea curgând stins, plânsul acordeonului/ implorându-te:/ deschide, gropare, mormântul// de aici, din lumea asta virtuală, nu-l auzi/ coboară acolo, în groapă…”
Iubirea se naşte şi moare şi din blestemul „cine iubeşte şi lasă”: „nu e tunel…/ nu e tunel-îţi spun/ e doar vizuina pe care au săpat-o/ părerile noastre de rău după iubirea făcută scrum/ vizuină în care s-a tras la întuneric/ şarpele neputinţelor mele/ în aşteptarea şarpelui trufiei tale// nu e tunel…/ nu e tunel - îţi spun/ e doar o groapă în care am îngropat-o pe maria tănase/ împreună cu pescăruşul vinovat că/ a crezut în cântecul ei// nu e tunel…/ nu e tunel-îţi spun/ e doar soarele care tocmai acum/ s-a hotărât să între-n eclipsă totală”…
Pălărier nebun al propriei poezii, umblă între rai şi iad ca la el acasă („lăsând să iasă florile scuturate/ din mărul de lângă graniţa dintre rai şi noi/ noi nuntaşii nefericiţi-spectatorii unei ceremonii ratate// nu-i pasă nimănui/ doar lui fărâmiţă/ trudind asudat peste acordeonul său”…), purgatoriu fiindu-i propriile cuvinte, mereu lacome de alte fiinţe (decât cea a poetului şi nu numai: „îmi continui aşteptarea cuvintelor/ ca să îmi pot face din ele/ trenuleţul ăla pe care/ tot l-am visat/ în copilărie”, trenuleţ orsonwellesian, de sanie Rosebud)… Între faceri şi desfaceri, poetul preferă uneori atonalismul liric („te întreb iarăşi cine a făcut nodurile astea/ poate poţi pune o vorbă pe lângă el/ să le desfacă naibii… / lumea preferă legume acum…”): ce atâtea noduri & semne nichităstănesciene, ce atâta formalism? Viaţa poate fi numai o cherhana, sentimentele pot fi eviscerate, eu, poetul, mai pot vedea Frumuseţea dincolo de lumesc, dar întru lumesc!!!
Poate gândindu-se la o poezie pură, a luminii pasăre care ar trebuie să împrăştie întunericul (spaimelor), dar, galant, auzind-o doar în cântecul Divei ( „Şi ea cânta lumină răspândind lumina/ Dar din darul dumnezeului soare/ Tatăl şi mama ei şi a noastră/ Ea era însăşi lumina, pasărea lumină/ Cântând pentru voi toţi şi mai ales/ Luminându-mă pre mine”) realizează un exordiu la o mistică aproximativă, strecurând şi un „fals tratat lirico-oniric” care îţi explică didactic ce este „împoezirea” (…).
Poetul recunoaşte imediat că încă mai crede, el este aici clar un mesager al Luminii, darul mistic fiind un potop-blue („ploaia care a venit”), livrescul lăutărismului stilizat, esenţializat, fiind învins de trăirea trandafirului (omagiu lui Rilke? Via Gilbert Bécaud?), dând liniştii lumină din lumină, repetiţiile-căutare neducând neapărat la „nirvana”…
Când se va ajunge la întunericul lui Hansel şi Gretel, deja veţi înţelege că nu numai ascultând-o pe Maria Tănase vei putea fi părtaş la călătoria unui Alice Cooper în propria plăcere a căutării! Trebuie şi Fărâmiţă Lambru, de fapt Lambru Fărâmiţă, va fi greu, desigur, să învingi Legenda, să fii un alt fel de Lambru, chiar atrăgând un aliat precum Apollinaire, într-o „sextină a alchoolurilor diluate”: „stropi de ploaie-ntr-un pahar cu votcă/ trecători grăbiţi pe străzi murate/ pescăruşi rup zborul şi cad ciotcă/ fluviul nu vrea morţii să-şi arate/ sălcii cer în ploaie zgribulite/ vodca mea şi apele murite”…
Scoţându-şi pălăria, jobenul, trăgându-se pe sine afară, pescăruş-înger al unei rememorări necesare, „exilatul” G. Gherbăluţă vede mahalaua-lume-lume, preschimbă şpriţul de vară în imn liturgic, între sacru şi profan silabisind: „cin’ mai adapă azi cai la fântână/ când moartea e peste toate stăpână?/ trist ne priveşte hristos dintre ape/ cuiele-şi scoate fântână să sape…/ cumpăna sprijină bolta haină/ apele mor…oare cine-i de vină?”
Cu sufletul la gură („voyage au bout du poez”), ca altă dată un Belmondo, deja vintage şi el, poetul gălăţean merge cu picioarele goale pe jarul istoriei culturale: „suntem nişte piromani îndrăgostiţi/ două salamandre pe degetele prelungi/ ale lui fărâmiţă/ prăjindu-se la dogoarea vocii mariei// miez de noapte cu lăutarii înghesuiţi în caleaşcă/ şi un oraş cu pompierii lăsaţi la vatră…”
În ultimă instanţă, dincolo de teoretizări, căutări, exiluuri (interioare sau nu), carte aceasta este una ca „invitation au voyage”: „e ora când se aprind felinarele pe domnească/ probabil pentru cei doi supravieţuitori/ într-un oraş în care se aude/ scâncetul singurătăţii/ viaţa-i frumoasă// te aşteaptă o caleaşcă la scară, principessa/ nu trebuie să te superi pe cai/ că sunt bătrâni şi slabi/ cu valtrapuri mâncate de molii/ bătrân şi slab e şi fărâmiţă/ dar maria îl iubeşte/ cum îi iubeşte şi sideful îngălbenit al acordeonului/ şi viaţa-i frumoasă// tu nu te supăra pe cai, principessa/ licornii nu se închiriază cu ora/ iar poezul ăsta nu se va termina niciodată/ e ora când se aprind felinarele pe domnească/ şi viaţa-i frumoasă/ totuşi…”
Este prima mărturie a faptului că, dincolo de cinematografie şi Benigni, la Galaţi trăiesc licorni, că fantomele vin aici în city break… Doar este, nu-i aşa, oraşul lui Nae Leonard, Ionel Fernic, Iosif Ivanovici… Şi de azi înainte şi oraşul Mariei Tănase, a lui Fărâmiţă Lambru…
Iar dacă veţi mai auzi şi de fantoma unui acordeon, să nu vă miraţi…
