Stan M. Andrei, "Neaua unui da", Editura Olimpias, Galaţi, 2019
Numai în anul 2018 s-au vândut în Statele Unite 675 de milioane de cărţi printate, numărul scriitorilor şi autorilor din State fiind, statistic, de aproape 50.000, între 2011 şi 2018… Aşadar, mistic vorbind, literatura este un fenomen la care avem acces cam cât avem şi la înţelegerea unor mistere care ţin de sacru şi de ştiinţă! Sic!
Evident, apropierea noastră de cărţi şi recomandările noastre sunt o picătură într-un ocean, dacă nu chiar toate oceanele planetei noastre! Şi deseori accentele cad pe apariţiile editoriale care au tangenţă cu spaţiul nostru spiritual.
Astăzi, o carte de suflet, bijuterie (dacă tot sunt două verighete pe coperta a IV-a), semnată de Stan M. Andrei, în fericita postură de socru mare, alegându-se ca moto trei citate: „Fericirea supremă de pe pământ este căsătoria”; „Este o mare suferinţă să iubeşti/ şi o mare nenorocire să scapi de această suferinţă” şi „Soţii învaţă să se împărtăşească unul din celălalt, gustă din şcoala răbdării unde sunt ca şi obiecte de studiu fidelitatea, recunoştinţa, acceptarea, iertarea, comunicarea, iubirea…”. Primul citat este din William Lyon Phelps, al doilea din Macedonski şi al treilea este din Ieromonahul Hrisostom Filipescu.
Prefaţa este semnată de poetul Vasile Sevastre Ghican, existând două părţi mai consistente, una intitulată „Pe umerii verii, cântec sculptând” şi cea de-a doua având titlul cărţii, epilogul (de fapt „În loc de epilog”, p.162) fiind ultimul cuvânt al tatălui, care parcă vrea încă o confirmare a realităţii împlinirii visului iubirii celor doi miri, Adina şi Leonardo, lor fiindu-le dedicată carte, cu datarea „9 iunie 2019, Piatra Neamţ”.
Carte de familie, cronică de familie versificată, literatură, poezie, istorie sau toate acestea şi mai mult? Mărturie creştinească? Meditaţie, rugăciune?
Desigur, ninsoarea din titlul nu se referă la faptul fizic, la fenomenul meteo: este clar că este vorba de o metaforă, care se orientează, de exemplu, după versurile: „Lumina din chihlimbarul propriu/ Pe degetul ei,/ Inel.// E cea mai frumoasă/ Ninsoare/ A mea.” La fel şi „neaua” din titlul cărţii se referă la puritatea oricărei nuntiri, unde şi umorul poate fi altfel, ca în „Sunetul nunţii” (p.20): „Nunta?/ O mireasmă de lumină?/ Un zbor spre înalt?/ Un vârf atins?/ Nu ştiu să răspund nici cu tălmăcirile/ Şi nici cu răstălmăcirile din cărţi./ ştiu, însă,/ Că într-o zi de vară/ Sigur o să vină,/ Răstignindu-mă pe fluviul/ Cu nume tocit:/ Să faci tocmai ceea ce a făcut toată lumea!/ Şi-o să scurm în mine, ce să fac,/ până găsesc partea comună cu lumea,/ Deşi am fost singur, cred, nu ştiu,/ pe aleile din cetate,/ Şi-o să mă cunun fie,/ cu mireasa inimii.// Voalul, cred,/ Va potoli/ Avalanşa de nu ştiu.”
Desigur, misticismul lui Stan M.Andrei nu este facil, are tangenţe cu mitologia, după cum rezultă dintr-un poem aparte, „Ninsoarea de femeie”, ca şi cel citat mai sus, din prima parte a cărţii: „Zăpezile,/ Câte s-au adunat,/ ştiu un singur colind./ Deschid fereastra spre mare/ Şi tot pe acesta îl prind.// Nu-i dureroasă mirarea/ Să întâlneşti un alt timp/ care naşte ninsoarea/ De zei ca-n Olimp?// dar eu vreau ninsoarea de femeie,/ Cu mirosul său de lapte,/ ca în sânge să îmi deie/ Fulgi de nea tot câte şapte.” (p.24)
Emoţiile sunt cele care dictează imperial Versul, care leagă Tradiţia în Taină de Sacralitate, Viaţa (românească) păstrându-şi setul de valori care ne individualizează în corul universalităţii culturale: poemul „La omul gospodar” sună astfel: „O fată frumoasă, frumoasă!/ Am mai văzut-o, oare?/ Pare din aluat curat/ Şi cu ochii furaţi din zare.// Îmbrăcată în roşu!.../ un mac din lanul de grâu?/ Aş vrea s-o dezmierd/ dar cuvintele nu ies din frâu.// Mă iau după ea./ Pentru zori, un sunet de cristal să-ncheg./ Ar avea chemarea sinelui!/ Şi nu se leagă oricum gură iubirii.// Timiditatea-i o rugină./ N-am putut rosti, silenţios,/ Decât două cuvinte, fără de pulbere:/ Draga mea… şi punct.// Ajunge atâta bucurie/ La un om gospodar de tăcere./ Suficient este când draga mea/ A prins lumina din cârlig.” (p.25-27)
Poet experimentalist interesant, dar în cheie neo-clasică şi neo-modernistă (să ne amintim de „Din piatra luminii” şi nu numai, experimentul cu poemele-clepsidră fiind de neuitat şi de o autenticitate absolută!), Stan M. Andrei este şi un expert al… uimirii: „Diafană iubirea!/ O viaţă-i prea puţin/ Să o pătrunzi./ iată de ce ni s-a dat/ Şi viaţa următoare!”
Iată de ce ni s-a dat şi Poezia, ar putea fi alt mesaj al scriitorului care are încă nostalgia meseriei sale de bază, educaţia, mai exact „dăscălia primară”: „În nevinovăţia noastră,/ Când zburăm,/ Să zicem/ din alfabetul iubirii/ Măcar începutul:// Aripile să ne fie/ Buchete de iasomie.” Cu A şi B boldate!
Da, credinţa în bunătatea, lumina, inocenţa recuperată a oamenilor, poate să fie meta-poetica sa, în sensul de artă sapienţială practicată liric (şi creştineşte): „N-am gândit cum vine sărbătoarea/ Şi îţi pune pe frunte coroană./ Mă nevoiesc, sprijin înălţarea/ Să ne potrivim ca-ntr-o icoană.”
Desigur, sunt multe texte, dacă nu considerăm partea a doua unul singur, dedicate cuvântului DA, deloc un cuvânt oarecare: „Prima jumătate, bărbat./ Cealaltă jumătate, femeie./ Când, oare, între ei,/ Punte/ S-a aşezat DA?// Şi nu un DA oarecare/ Ci numai cel/ De căpătâi,/ Întemeietor…”
Într-un fel, ceea ce ţine loc de epilog, explică (altfel) fiinţa cărţii, în ultimă instanţă prea omenească închegare (dar înduioşătoare şi îmblânzitoare precum) de dor: „Copiii mei,/ La mine-n curte, izbânda vieţii mele,/ Catedrala cu turla atingând albastrul,/ Columna cu trudă-nălţată întru mântuire/ Şi cântecul îngăduit de soartă.// Copiii mei,/ Aş vrea-n iubire să vă-ntemeiaţi/ Şi-ntru slava unui leagăn să obosiţi!/ iar pe prispa casei, hai, loc găsiţi/ Mirărilor şi visurilor albe!// Copiii mei,/ Izvorul în urmă e rămas/ Şi poate neputinţa l-a cuprins./ Dar pentru că apa e încă bună,/ veniţi din când în când la el şi-l îngrijiţi!// Păstraţi, vă rog, acest altar zidit cu dragoste!/ Tata”
Într-un fel, este închiderea unui cerc, început cu „Cântul începutului”, volumul de debut din anul 1997, dar şi începutul unei alt fel de discuţii despre „nunţile necesare”, deşi este un alt fel de curaj (despre care am mai scris altădată!) la Stan M.Andrei decât la Ion Barbu!
Mai trebuie precizat că imaginile şi coperta sunt ale Violetei Anton şi ale Sorinei Fodor Vădeanu.
