Ziua de 13 martie, douăzeci-douăzeci. E prima vineri după ce niște cetățeni au decis închiderea școlilor, dând satisfacției unui virus mai insistent decât un recuperator de bani și creând impresia de primăvară pre-apocaliptică. Prin ricoșeu, nu se mai țin nici ședințele cenaclului "Noduri și Semne", în holul "Vieții libere". Holul acela în care au vibrat atâtea rostiri memorabile. Ei, de-ar putea pereții povesti, ce istorie alternativă a literaturii române s-ar putea scrie!
E tăcere în hol. Îmi imaginez o secvență din filmele americane, în care liniștea așternută peste un drum pustiu, colbuit, de dinaintea dinastiei Asfalt, este deranjată doar de vâjâitul unor pale de vânt care împing un ghemotoc de buruieni uscate de-a lungul ecranului. Eu stau precum Clint Eastwood, în mijlocul drumului, cu o țigară în colțul gurii, gata să scot cu o viteză de magician stiloul, din tocul său, și să scriu o nouă cronică de cenaclu. Țigara e de foi. Stiloul e, de fapt, pix. Eu nu sunt Clint Eastwood. Iar Clint Eastwood e Jim Carrie imitându-l până la a te întreba dacă cei doi nu sunt unul și același.
Pârjoliți recoltele! Otrăviți fântânele! Luați cu asalat magazinele! Vine virusul! De fapt, doar chestia cu pârjolitul recoltelor nu ne iese (încă), pentru că fântânile au fost otrăvite demult, iar magazinele sunt luate cu asalt de Crăciun, de Paște și de curând. ”Era un domn aici, la ora șapte, când am venit să deschid magazinul. Mă aștepta. A cumpărat toată ceafa de porc. Toată! A dat șapte milioane pe ea”, îmi explică vânzătoarea, folosind milioane în loc de sute. Nu că aș fi vrut să cumpăr, că doar suntem în post. Întrebam și eu, așa... Dar dacă aș fi vrut? Oare pe câți i-a privat de posibilitatea de a cumpăra ceafă de porc de la acel magazin cetățeanul care, negândindu-se nicio clipă la ceilalți membri ai speciei din care greșit face parte, a cumpărat totul dintr-o lovitură? Îmi imaginez cum, după o săptămână de autoizolare, plin de ceafă de porc, se bate pe burtă, satisfăcut, și se duce în sufragerie să ia o carte din bibliotecă... Da, știu, biblioteca nu are ce căuta în imaginea alăturată. E obiectul care nu se potrivește.
Înapoi la Jim Carrie, de data aceasta fiind Tipul de la cablu. Secvența de final. El cade peste antena parabolică, întrerupând semnalul. Televizoarele amuțesc. Liniște. Un american își mută privirea de la ecranul gol al televizorului pe o carte uitată pe masă. O deschide. Zâmbește, citind din ea. Se bucură de lectură. Sunt sigur că, după ce o va citi, nu va da buzna în magazin, să-l devasteze. Citește, omule, citește! Ca să nu cumperi toată ceafa de porc. Noi vom continua să scriem pentru noi, pentru dumneata și pentru restul lumii.
