După ședința cenaclului din 20 martie a.c. două lucruri sunt clare: 1 – există viață literară și după declararea stării de urgență și 2 – Cezar Amariei (foto) este pe un drum ascendent cu obstacole. Să explicăm.
Mai întâi chestiunea cu viața literară. Se zice că atunci când armele vorbesc, muzele tac (inter arma silent musae, în fapt o parafrazare a aforismului atribuit lui Cicero – inter arma enim silent leges; Wikipedia…). Acum, în secolul tehnologiei informației, deși suntem în stare de război cu un inamic ajuns pretext de scumpiri, muzele nu tac: de la muza care se amuză pe Internet (glume de campanie, ca să le numim așa) la muza din care izvorăsc pagini pe care editurile ar vrea să le pună pe rafturile librăriilor, oamenii folosesc cuvintele pentru a evada. De unde evadează, asta e treaba fiecăruia.
Mai apoi Cezar Amariei și urcușul cu obstacole. Vineri seara, în direct pe pagina de Facebook a Noduri și Semne, a putut fi vizionat un Cezar Amariei dezinvolt, sigur pe el, într-un exercițiu de lăsat talentul să-și facă de cap. Cursivă și excelând la capitolul impresiei cinematografice, povestirea sa intitulată Moștenirea continuă seria povestirilor cu personaje atât de vii, că nu ni s-ar părea din calea-afară să intre pe ușă în timpul lecturii. În ciuda unor imperfecțiuni ale textului, puține la număr și ne-lipsind auditoriul de plăcerea plonjării cu toate simțurile într-o lume a satului care, departe de a fi idilizat, stârnește simpatii bine definite, impresia că autorul se află pe o pantă ascendentă rămâne. Micile imperfecțiuni de care pomeneam – unele cuvinte care nu s-au asortat cu misse en plas-ul rustic, dialogul care îl solicită pe cititor prin neindicarea celor ce dau replicile și un final pentru care trebuie să ai dispoziția de a citi un document oficial – sunt doar obstacolele fără de care ascensiunea ar fi una lipsită de învățăminte.
”Textul mi-a plăcut foarte mult. Îmi place cum mânuiește dialogul. Parcă am fost acolo, un personaj din povestire. Pentru mine este important să nu fiu doar un observator. Poate că finalul, cu documentul acela oficial, dacă ar fi fost mai scurt, l-aș fi ‘îngurgitat’ mai ușor” (Carmen Neacșu).
”În prima jumătate mi s-a părut că are un ritm destul de bun, cu dialog credibil, cu imagini frumos schițate, dar în a doua parte m-a ‘scăpat’. Nu a mai controlat atât de bine textul. Nu știu dacă finalul servește povestirii” (Tudor Neacșu).
”La cât dialog este în text, povestirea lui Cezar se pretează mai degrabă la dramatizare, sau ecranizare (scenariu, scheci, microscenetă). Toată povestea este spusă în dialog, cu mici indicații regizorale” (Gabriel Ghimpu).
Vineri, 27 martie, de la ora 19, în direct pe Facebook, citește Viorel Ilișoi
