Iulian Bocai, "Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu", Polirom, Iași, 2018
Cine ar ști doar această scriere a lui Iulian Bocai (Premiul Festivalului Primului Roman de la Chambéry, Franța, ediția 2019; Premiul revistei „Observator cultural” pentru Debut, ediția 2019; Câștigătorul Concursului de Debut al Editurii Polirom, ediţia 2018), nu a citit și al doilea său roman, „Constantin”, nu ar cunoaște preocupările sale de teorie literară (de pildă, articolul „Ce face și ce nu face literatura realistă”, din „Vatra”, nr. 12/2019, pp. 64-66), ar fi ispitit, la o discuție de izoletă, că doar nu-l știe domnu’ Bocai, să declame cu aer de guru: ia, ne întoarcem la eternul rural, cu veșniciile sale de zei glanetași, că doar o parte a literaturii noastre s-a născut la uliță, dacă nu chiar la buda săpată în fundul grădinii (La pagina 105 este un omagiu adus tuturor cărților sacrificate pe altarul latrinelor din fundul grădinii: „zdrențuite și înjumătățite pe ștachetele de lemn”!)! S-o fătat, mai ghini zis, și scâncetul ei, dacă nu chiar râsul și urletul ei de condiție (tot) umană, se aud clar ridicându-se către una dintre steluțele drapelului Uniunii Europene (că tot îi cântă unii prohodul, mai abitir acum, de când cu virusul paraleu-dragon, neoferind decât bocetul, nu și o imposibilă soluție!) și iată că mămăliga noastră, cu bălegarul, bâlciurile (tot ale deșertăciunii) eterne, orfanii (la propriu sau la figurat), gavroșii noștri prind bine (să ne aducem aminte și de ce minuni au fost în stare „Mierea” și „Porcii” lui Tudor Ganea!), deoarece, ca să ajung și la o concluzie mai clară, Priță Barsacu, eroul copil al lui Iulian Bocai, ar fi putut ajunge un Gavroche într-o altă revoluție, dacă nu chiar, printr-o altă întorsătură fantastic literară, s-ar fi întors în anul de grație 1989 și s-ar fi pozat pentru „Paris Match” cu tricolorul nostru decupat, cu celebra gaură cât un soare apune anti-materie!
Priță Barsacu ar fi putut deveni personaj de reportaj literar într-o altă carte a lui Viorel Ilișoi (ritmul lui Bocai aduce aminte de ritmurile „celor mai bune reportaje” ale botoșăneanului), poate scurta lui viață (nu este spoiler, deoarece romanul, chiar „bildungsnovella” fiind, va avea carieră îndelungată) l-ar fi putut inspira și pe Ștefan Mitroi (care, atât cât îl știm, literar, mizează, pe un realism mai așezat liric-mioritic, deși există cel puțin o excepție: „Să locuieşti într-un lătrat de câine”), dar „scrierea” te poate duce mai degrabă către Ciprian Măceșaru, cel din „Trecutul e întotdeauna cu un pas înaintea ta” (Bricegarii, strada anti-eroului lui Bocai, par a fi o uliță din Strâmbenii lui Măceșaru - ziceam că merge o paralelă cu „Las Fierbinți” acolo, dar aici cheia ar fi cea a unui neo-realism... italian, asezonat, poate, cu ceva din „Așa să crească iarba pe noi” de A. Cupșa!), subtilitățile ducându-te și către un Salinger care s-ar strădui să-i înțeleagă altfel pe Stendhal, Hugo, Balzac, Flaubert, Zola, James, Dickens, altfel decât i-a filtrat sau nu în opera sa de veghe!
Desigur, dintr-un anumit punct de vedere, cei care vor alege astfel de subiecte sau de teme, vor putea să strige că din scorbura pupezei din tei ne tragem cu toții, dacă nu chiar din turbinca lui Ivan; noi, gălățenii, ne vom putea duce cu gândul literar către „Mieii tunși zero” ai lui T. Parapiru, "Râpa Zbancului" lui S. Vicol (care arată că și destinul literar poate fi uneori orb, nu numai justiția cealaltă) sau către „Karga” mult mai tânărului Tudor Neacșu!
Bref, copilăria (era să spun a lui Gorki!) fericită, o, da, cât se poate, și nefericită a unui copil cu o inteligență peste medie dintr-un sat românesc (cel mai sărac din zonă: nu vine Ilișoi să facă reportaj, ci alt jurnalist, când se raportează la centru că într-un colț uitat de Dumnezeu, un copil are inițiative demne de o soartă mai bună!, aparția în presă stârnind nemulțumirea politicianului local, Premarele!), dar mai ales cu un anume simț moral, este subiectul cărții de debut a lui I. Bocai, având strălucirea ochilor verzi ai unei alte cărți care a cunoscut succesul în Occident.
Așadar, Priță Barsacu, un băiat de 13 ani, cu un tată alcoolic și cu o mamă nebună la propriu, c-un frate mai mare în pușcărie și cu altul sărac cu duhul, mai mult sau mai puțin, copil care „nu era făcut din aceeași plămadă cu a tuturor celorlalți tineri pe care voia să-i imite, căci, deși se găseau și printre ei copii cu suflet bun, sau a căror inimă se înduioșa văzând durerea altora, Priță era - din câte știa - singurul care ciulea urechile la toate aceste pulsiuni interne și, simțindu-se vinovat că nu le dă curs, își promitea să trăiască mai aproape de vocea conștiinței sale.” (pp.129-130), acest puști este pre-textul, pre-ființa aleasă pentru a reda/ descrie o lume care există probabil oriunde există sărăcie (despre distincția dintre „sărăcii” a se citi și „Constantin”, „romanul-portret” apărut la sfârșitul lui 2019), miracolul unei astfel de Existențe fiind explicat (și) astfel: „Mulți creșteau mari, își respectau nevestele și-și iubeau copiii. Mulți creșteau mari, își băteau copiii și un echilibru se stabilea atunci între ignoranță și violență și iubire care permitea lumii lor să rămână așa cum era, iar Priță, ascultându-i, știa că trebuie să crească și își căuta și el un loc prin ungherele ei, căci nu-i dăduse niciodată prin cap că ar fi existat o alta.” (p.92)
Pe site-ul editurii găsim următoarea prezentare: „Priţă Barsacu s-a născut şi creşte într-un sat de cîmpie de pe malul Oltului, în apropierea unei hidrocentrale, care deseori ia ca tribut vieţi omeneşti, transformîndu-le apoi în energie electrică. Băiatul străbate lumea copilăriei lui împotriva curentului, candid şi curios, pasionat precoce de ştiinţele naturii, neasemănîndu-se cu nimeni, dar fiind nevoit să semene cu toţi. Trecerea sa meteorică prin viaţă e o aventură a cunoaşterii naturii umane, dar mai ales a lumii necuvîntătoarelor, de care se apropie cu pasiunea primilor naturalişti şi cu rigoarea naivă a taxonomistului amator. „Bildungsnovella” lui Iulian Bocai este un caleidoscop al primei copilării într-o lume a lipsurilor, a cruzimii şi a violenţei, iar forţa ei stă în scriitura ironică şi în aceeaşi măsură plină de înţelegere, care nu lasă povestea să devină o simplă fabulă socială, ci face din ea o încercare de a salva de la uitare o lume anonimă, frumoasă şi sălbatică.”
La urma urmelor, discursul lui Iulian Bocai este unul fellinian, despre fragilitatea și delicatețea... din lipsa de fragilitate și delicatețe (așa cum în „Constantin” este despre noblețea din lipsa de noblețe!), este „La Strada” sa, existând și o Gelsonimă (Stanca pre numele ei!), și circul-bâlciul său („...bucuriile unui copil sunt tiranice și caută expresie.”, p.109), mini-romanul nefiind deloc ciudat.
