Vlad Vasiliu, "Apus... Răsărit...?", Editura Axis Libri, Galați, 2020
Vlad Vasiliu, actorul care de aproape 50 de ani este legat de destinele Galațiului... atât de teatral, cultural-politic, se întoarce, la vreme de „holeră”, la altă mare dragoste a sa: Poezia. Parcă mai hotărât, mai încrezător, atât în talentul său, cât și în muzele secrete sau nu! Dar și mai polemic, parcă, gata să apere anumite valori căzute, pentru unii, într-o umbră care pare să fie satanică.
Desigur, forma pe care o alege, dintr-o alt fel de dragoste (și pentru Istorie.... culturală), poate da naștere la hermeneutici post-umaniste; dar încrederea sa în destinul artiștilor în general, al său personal ( sufletul său unind trăirile actorului și scriitorului, dar și ale iubitorului de Frumos în general), experiența sa, patriotismul său, Trăirile, poate chiar filosofia sa de viață ( „sub vremi”, dar știind a lupta pentru curcubeul acela cântat într-un poem, expresie a Frumuseții sacre, Sacrul Adevăr), asigură un fond, o substanță pentru athanorul creației...
Bagheta Poeziei o îndreaptă între Dumnezeu și Om, începuturile volumului fiind îndatorate psalmic Ortodoxiei, dialogul cu omul, apropiat sau nu, căzând oarecum în plan secund, polemicul împletindu-se cu omagiul: „…Dar azi, când totu-i simulacru,/ Uităm de strămoşescul cânt,/ De ce e drept, de ce e sacru,/ De al strămoşilor mormânt!...//…Să ne-amintim cu nostalgie/ De toţi cei dragi: bunici, părinţi,/ Plecaţi în lunga pribegie/ Spre Raiul, unde sunt cei sfinţi!”
Mizând pe o dogmă a îndepărtării metaforei (inutile? Uneori există antidotul: „În trupul cu muzică sfântă/ Pictează metafora vers;/ Cuvinte alese frământă/ Pentru-un înstelat univers.”), ca artă poetică înrudită cu arta icoanei, plătind tribut și unui minimalism sui generis, inscripționează pe zidurile ființei prea omenești: „În vinerea cu notă gravă/ (Iartă-l, Doamne, pe-al tău rob!)/ Mielul este pus la tavă;/ Mă ocup acum de drob;/ Cu satârul îl fac zob.// Ouăle sunt înroşite,/ Cozonacii-s la cuptor./ Gospodine năduşite/ Scutur’ praful din covor/ Cu un zel convingător.// Aerul de-odat’ vibrează,/ Clopotul răsună iar,/ Inima se-nfiorează:/ Hai spre Evangheliar,/ Unde-s pildele cu har.// Roboteala ni se curmă./ Schitul vechi ne cheamă-acum./ Grijile-s lăsate-n urmă/ De al smirnei cald parfum/ Şi al lumânării fum.// Burdihanul poa’ s-aştepte,/ Mai avem o zi de post!/ Astăzi Pravilele drepte/ Dau un sens şi dau un rost/ Traiului diurn, anost.”
Grupajele de poeme „basarabene” au emoția lor aparte, plasarea lor lângă alte poeme-cruciate fiind discutabilă. Virulența însă se învecinează cu Iubirea și Iertarea, tensiunea rezultată de aici amintind vag de clasici, moderni sau nu: „S-au adunat la Putna norii/ Şi geme Ştefan în mormânt/ Că le pălesc zimbrilor sorii/ Urlă şacalii pe pământ.// Clipeşte pal candela sfântă/ Icoanele iar plâng cu mir/ Că-n trupul ţării se împlântă/ Cuţitul celor ce strâng bir.// Pătrund în codrii vechi, de veacuri/ Şi smulg stejari, paltini şi brazi....”
Arghezian, Vlad Vasiliu apelează la estetica urâtului, dând buboiului, puroiului, mâniei ceea ce sunt ale lor, germenii pustiirii... Dar „Omu se înalţă/ în suflet, nu pe hartă!/ Şi Dunărea ne ţese/ mereu aceeaşi soartă,/ Cu-arnici în cruci şi romburi,/ cu irizări de soare;/ Iar Kogaionul sacru/ ne creşte… şi ne doare.// Avem ca rădăcină/ a moşilor morminte/ Şi-i prăznuim adesea/ în rugi şi în cuvinte./ Dar cântă ciocârlia/ şi ne înseninează/ Cu doina românească./ Credinţa ne vegheză.”
Unul dintre cele mai reușite texte, „Vin trubadurii”, ne salvează această imagine a poetului căutător Vlad Vasiliu: de trubadur întors din cruciadă, gata să plece iarăși pe drumul Ierusalimului, învingând „trecătoarele iubiri” pentru frumusețea luptelor, amintirilor...
Cântând Prietenia perfectă, ca român verde, nu putea să nu omagieze și poetul nostru național, cel mai bun prieten al românilor: „Când Eminescu va muri/ Din codrii și din flori albastre,/ Pământul nu s-ar mai roti,/ Steaua s-ar stinge dintre astre.// Nici plopii n-ar avea amurg,/ Iar lebedele-ar plânge lacul/ Cu nuferi galbeni, ce se scurg,/ Uitând cum cântă pitpalacul.// Satul din vale-mbătrânit – / N-ar mai avea poteci spre dealuri/ Unde izvorul ostenit,/ Și-ar pierde clinchetul în maluri.// Dar epigonii cântă azi/ Doina cu dor de dezrobire/ Prin foșnetul de fagi și brazi./ Sorbind Eminul cu iubire.”
Eternul feminin are parte și el de cinstita slăvire, în contrast cu strigătul de discipol al lui Ioan Botezătorul strigând împotriva metaforicelor (sau nu) Sodoma și Gomora... Pentru bătrânul cavaler (ce frumos ar fi dacă s-ar monta pe scena Dramaticului un Don Quijote, unde Vlad Vasiliu s-ar re-descoperi!), Graal-ul este într-o anume negură: „Şi anii au trecut, puhoaie,/ Cu mici plăceri, speranţe mari./ Iar dorurile-n muşuroaie/ Năşteau necontenit vlăstari.// Astăzi pădurea de speranţe/ Ţinută e de-un temnicer,/ Ce-o mângâie cu disonanţe./ Dar încă-şi face loc spre cer.// Privesc cu nostalgie-n urmă/ Şi mă amuz de ce-ar fi fost./ Astăzi speranţa nu mai scurmă/ La rădăcini… că n-are rost.”
Nostalgia acestui don Quijote fugit parcă din filmul lui Terry Gilliam, poate în semn de protest, plutește, nor deloc abstract, în ultimă instanță, deasupra acestui nou volum semnat de Vlad Vasiliu; este o „nostalgie de... finit”, ce cu „iubire sfântă” duce dorul Infinitului: „În primăvară-nmugureşte/ Iubirea sfântă ce dă rod/ Şi care-ades te păstoreşte/ De la botez pân’ la prohod.// Iubirile sunt anotimpuri/ Şi să alegi, poate ţi-e greu/ Dar viscolele din răstimpuri/ Ţi-aduc doar primăveri, mereu!”
În partea a doua a primului capitol (subliniindu-se și prozaicul existenței), quasi-abstractul este înlocuit de câteva poeme ale prieteniei și empatiei, solidarității, bucuriei, unde Paul Sân Petru, Săndel Spînu, o victimă aproape anonimă, Neagu Djuvara, Mama devin parteneri de dialog liric...
Partea a doua, quasi decameronică, la aceste vremuri de molimă, înfierează, râde, se distrează pe seama slăbiciunilor umane, de la politicul cel mai înalt la instinctul cel mai josnic, nefiind însă uitat nici Cupidon (și nici Dragobetele): „Și temută, și dorită,/ Săgeata lui Cupidon/ Nu a fost nicicând oprită;/ A născut dulce canon.// Și iubirile nespuse,/ Sau cele cu-aranjament,/ De-Amoraș au fost aduse/ La statut de sentiment.// Lui îi datorăm copiii/ Zămisliți cu drag în ani./ Misoginii, papugiii/ Erau doar niște Don Juani.// Însă-n timp se rupse arcu’/ Și-a rămas numai reflex:/ Azi te săgetează … Marcu…/ Iar iubirea e doar sex.”
Se mai rătăcește și câte o doină a Dunării, imn non-conformist, declarație de dragoste, înduioșătoare fiind rândurile din „Anuța și pisicuța”! Spre final, așa cum observă și Violeta Ionescu în prefață, sunt două dintre cele mai reușite poeme: „Istanbul seara” și „Poveste arabă”, exotismul prinzând bine, rupând ritmul, arătând disponibilitatea și către cosmopolitism, în contrast cu patriotismul accentuat.
Caleidoscopic, fără a trage o concluzie, acest volum al lui Vlad Vasiliu este dovada unei continuități, dovada clară a unei povești de dragoste literară care are tragismul, dar și bucuriile ei. Poetul își revendică scena sa, Actorul este gata să o împartă!
N.A. Vineri, 3 iulie, la ora 18,00, va avea loc lansarea cărții, în Grădina de vară a Teatrului Dramatic "Fani Tardini".
