’Tu-i pelinul mamei ei de viaţă!
(…şi amarul mamei ei de moarte!)
Casa mea e singură şi are
doar pelin pe jos şi zmeu la uşă,
coperiş din stuf şi pat în care
doarme şi visează o păpuşă!
Casa mea se uită înainte,
după mama dusă peste zare
să-mi aducă greierişuri sfinte
şi gorgoaze şi nu-mă-uitare!
Casa mea-i bătută de o Lună
îmbrăcată-n rochie subţire,
seamănă cu tine, vrea să-mi spună:
umbli haimanaua, nene mire!
Umblu haimanaua, poate-poate
pot să aflu unde se ascunde
ne/fireasca ta singurătate,
râsul tău de câteva secunde!
Mă întorc târziu, cu mâna goală;
zmeul plânge – viaţă de pomană;
scâncetă păpuşa mea vestală;
stă încet paingul sub icoană!
Nu mai bate Luna, nu mai bate –
poate bate mâine dimineaţă…
’tu-i amarul mamei ei de moarte,
’tu-i pelinul mamei ei de viaţă!