Virgil Nistru Țigănuș - "In hoc signo…", Ed. Muzeului de Istorie Galați, 2020
La recent încheiatul festival Europoezia, aflat la a V-a ediție, desfășurat la Brăila (în vremuri mai bune și la Galați), în condiții de pandemie, festival care nu ar mai fi avut loc fără strădaniile lui Valeriu Stancu și Stere Bucovală, unul dintre invitați, Nicolae Băciuț, a subliniat importanța poeziei religioase, poate singura, mistic vorbind, care ar supraviețui, unei apocalipse... literare.
Unei asemenea „catastrofe” culturale i-ar fi supraviețuitoare și opera dobrogeanului-gălățean Virgil Nistru Țigănuș, despre care am mai scris în aceste pagini, cea mai nouă carte a domniei sale stând sub semnul celebrei inscripții care a marcat prima victorie a unei oștiri ocrotite de Sfânta Treime: In hoc signo vinces („Sub acest semn vei învinge”). Crucea i-ar fi apărut lui Constantin, dar şi armatei sale, pe când erau în Galia în drum spre Peninsula Italică. Noaptea i s-ar fi arătat Christos, care i-ar fi poruncit să facă un steag cu semnul văzut.
În acest volum se crede în victoria faptului de a fi creștin, în pofida unor paradoxuri asupra cărora insistăm mai jos, se crede în bucuria de a mărturisi, dintr-un anume punct de vedere tensiunea literară venind din abordarea misterului Iertării (dușmanului nostru cel de toate zilele), laitmotiv întâlnit, de pildă, în „Monodie” (p.72, sub semnul unui moto din Gabriel Marcel: „Atunci când îi spui cuiva Te iubesc, îi spui Tu nu vei muri niciodată!”), „Scrisori netrimise” (p.32)...
„Ești pregătit pentru ultima vamă/ la-mbrățișarea iertării nu ai ajuns/ Drumul stelelor este încă ascuns/ Dar aștepți înserarea fără vreo teamă// Iubirea ta va fi de un Semn privegheată/ Roua Cerului coboară la tine…” Sau: „...Cu strigăt de fiară, patru gorile/ Noaptea-au intrat să ni-l ia pe Vasile/ Era puternic Tata, nu s-a dat dus/ Măicuța căzuse-n genunchi, la Iisus/ I-au lovit cu sete și i-au înjurat.../ (Știam ce-i iertarea, dar nu i-am iertat)/ Îți scrie un copil fără vină, pribeag/ Trimite-mi un Înger să trec peste prag…”
Este doar un aspect, care ține, poate, mai mult de „sarea pământului… literar”, în sens aproape profan, dacă nu ne-am gândi că este parte/față a monedei (au fost emise monede având inscripția In hoc signo vinces!) care ne îndeamnă, atât de paradoxal, să ne iubim vrăjmașul: „Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc…” ( Matei, 5, 44) Sau: „Iar vouă celor ce ascultaţi vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi;(...) Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi.” (Luca, 6, 27 și 6, 35)
„Misiune” grea, canon aproape, dacă Înțelepciunea și cunoașterea (și) prin credință, harul de a fi poet autentic, nu l-ar ajuta de la început, de la primul poem, având titlul cărții, să „meargă” deasupra valurilor, estetic vorbind, inutil fiind să mai vorbim aici de imitatio Christi, cu sau fără stigmatele unui Sfânt Francisc, par exemple: „În mătasea mării, de-albastru aurit/ pescărușii bat valul cu o aripă// Scriu numele Celui nebiruit/ de vrăjmașii care trec în risipă// De sub Cruce am strigat către Cerul deschis:/ - Iartă-mă, Doamne, nu-s eu cel ales,// dar Te-ntreb care-i hotarul dintre viață și vis…?// Pe-un val de tăcere scria: In hoc signo vinces” (p.7)
Într-un fel, celor șapte păcate capitale, poetul opune șapte uimiri, conform unor „Semne profetice” (altfel de principii decât cele din recentul difuzat film „Tenet”, un eseu parcă agnostic despre posibilitatea apariției unui alt fel de zeu… Anti… Viață, acest fel de viață care poate duce la auto-distrugere!), dar atingând aspecte ale S.F.-ului menționat (film ratat din perspectiva unei mistici oarecare), prin joaca cu viitorul, trecutul: „Cutezam să te aștept, iubire curată/ Flori de mirt ți-am adus, încoronate/ cu lumină căruntă, îngândurată// Întoarce-te din hotarul lui niciodată.// Din șapte uimiri pentru tine-am desprins/ trei semne proteice în veșnicii:/ viitorul (ce-a fost), un trecut (ce va fi)/ și ceva de nespus (peste care a nins…)” (p.8)
Prezentul este vorbire despre poezie, poezie-basm: „Despre poezie te rog să vorbim,/ despre tăinuita ei strălucire/ despre splendoare și amăgire,/ despre Semnul ceresc pe care-l iubim/ și despre râul de aur, cândva infinit/ cu stele rămase-ntre muguri de spini/ desprinși din coroana cu sfinte Lumini,/ despre vidul albastru, bătătorit...// S-ascultăm basmul de sâmbătă seara,/ de-l vom înțelege, ne va-mbrățișa/ cu o iubire ce nu va-nnopta/ Cel care Este și-a sfințit primăvara…” (p.10)
Prezentul este (încă) și despre iubire-de-înțelepciune (alt fel de Poezie-basm), amărăciune, „strălucire, splendoare, amăgire”: „Te-ai străduit să vezi Ideea pură/ dar ea e o maree de lumină/ de propriul tău trecut mintea ți-e plină/ el te-a salvat în timpul plin de ură.../ Și-apoi ai povestit cu-nduioșare/ de sacre, transparente simetrii,/ de-Acel Înalt al spiritelor vii/ de-asemănare-n neasemănare.../ Ești fulg de apă printre reci cristale,/ Dar cine va mai ști cândva să spună/ Din ce trecut prezentul tău se-adună/ Câți ani stelari strâng cântecele tale?” („Ofrande”)
Scriind despre „timpurile” Sacrului, deja Poetul este „bun vecin” cultural cu un Dionisie Exiguul, nu numai printr-o dialectică (aici lirică) aparte, ci și prin loc de naștere, dar prin aprofundarea scrierilor teologice și cu Pseudo-Dionisie Areopagitul, nu numai pentru că poate spune „câte ceva tăcând”! Apofatic-catafatic, eminescian cum puțini pot fi, ocolind elegant riscuri diverse, cu înțelepciune alege să șteargă din titlu cuvântul „vinces”, semn-alizând astfel, de pe crucea creatorului uman, îndoiala aproape necesară, în continuarea acelui strigăt tulburător pentru omul care vrea să creadă: Eli, Eli, lama sabahtani? adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?
Consecvența operei sale, care poate fi și viața sa, ne spune că nu din dorință nedogmatică, ci din respect și pentru liber arbitru, probabil, dar și din acea smerenie dusă aproape către absurd sacru (înrudit ludic cu acel „Cred, Doamne, ajută necredinței mele…”), de a nu te bucura de înfrângerea finală a Dezbinătorului, a șters „vinces”, dintr-unul dintre acele principii despre care am scris mai sus, principii opuse altora, precum în poemul „Nu vrem să uităm”: „Chiar de vom fi amintiri în curând/ Această Lumină nu se va sfârși/ Un vers aramaic o va-nsoți/ Dezbinătorul nu va învinge nicicând!// Ne ispitesc obsesii barbare/ Marote pandeice ne schimbă la sorți/ Mai respirăm, dar ne-ascund printre morți/ Într-o lingua ignota, nepăsătoare// Au ajuns principiile tehnologii/ se spune că noi am muncit în zadar/ că e timpul să ne luăm Semnul în dar...// Între ceruri, poate, nu vom suferi…” (p.90)
Deși cuvântului „poate” i se poate da un rol anume, fără doar și… poate, poetul este un învingător, care s-a împărtășit din adevărata Frumusețe, adevărata Lumină, adevărata Zăpadă: „Viscolea peste puiul de brad adormit/ Avea o mireasmă de crâng părăsit/ Venise, poate, cu vestea cea bună/ Să nu las zăpada să se arunce în Lună/ În ora de veghe și neadormire...// Singur sub ceruri, strigat-am: Părinte/ Cât din mine-i mine omăt și cât e iubire/ Și-n noaptea aceasta, Tu unde ești?/ Ți-am adus un brad care știe povești...// Tu erai lângă mine cu mult înainte…” (p.70)
