Festival internaţional online. Un poet român în toată puterea cuvântului

Festival internaţional online. Un poet român în toată puterea cuvântului

Un scurt moment fără mască, pentru o fotografie și un autograf: Ion Bâcu și Alina Diacenko
Evaluaţi acest articol
(5 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Organizat de către Centrul de Informare al României de la Ismail și Cenaclul Literar „Ecoul Bugeacului” din același oraș din Ucraina, Festivalul Internațional de Poezie „Să ne cunoaștem poeții”, ajuns la a doua ediție, s-a desfășurat anul acesta online, fiind coordonat de către prof. univ. Natalia Ursu.

Printre invitați s-au numărat scriitori precum Sterian Vicol, Violeta Craiu, Cezarina Adamescu, Alina Marieta Ion, Ela Mays, Lora Bostan, Vera Boinegri, Eufrosinia Cojocaru, Marina Capanoi, Vergil Matei, George Daragiu, Vasile Bâcu, Nicolae Șapcă, Nicolae Butnariuc, Gheorghe Ungureanu, Victor Marola, Neculai Băcanu, Lazăr Bobi, subsemnatul și deloc în ultimul rând Ion Bâcu, care și-a lansat cu acest prilej cea mai nouă carte, o carte de poezie, o carte-eveniment, nu numai pentru românii din acest spațiu cultural, „Strigătul Tăcerii”, apărută la Iași, la editura PIM, sub îngrijirea doamnei Rodica Rodean.

Fiind online, evenimentul a avut loc practic și la Ismail, dar și la Galați, București, în nordul Bucovinei istorice și la Brăila, la Biblioteca Centrului Social-Multifuncțional din cadrul C.A.R.P. „Ana Aslan” Brăila, unde câteva momente muzicale au fost prezentate de către Rodica Gorgovan și profesorul și folkistul Florin Lazăr de la Școala de Arte „Vespasian Lungu”, membri ai cenaclului „Casa Speranței” Brăila.

*

În prefața unei antologii cu poeți de limbă română din Ucraina scriam, foarte recent, de poetul și publicistul Ion Bâcu - președintele Cenaclului Literar „Ecoul Bugeacului” din Ismail (născut la 27 ianuarie 1972, în satul Oprișeni, raionul Hliboca, regiunea Cernăuți, Ucraina), pe care am avut onoarea să-l cunosc personal la începutul anilor 2000, într-o vizită la Galați, când și-a lansat, dacă nu mă înșel, prima carte de poezie, - că „se dovedește un scriitor din ce în ce mai matur, pe care îl așteptăm cu noi și noi volume personale.”

Iată că expectativele au fost degrabă împlinite, „Strigătul tăcerii” de „La marginea Latinității”, ca să aducem și un omagiu picturii care ilustrează coperta cărții, pictură a maestrului Pavel Guțu, înălțându-se peste apele firii, asurzitor pentru cine are urechi și suflet de auzit!

Binecuvântat de Destin să fie „băștinaș”, cetățean al unui colț de rai cum puține sunt, combinație de Bărăgan și Deltă, amintind și de mitologice stepe, colț de Europă care reflectă multiculturalitate și o istorie demne de mari tratate, poate și de o Epopee, care își caută Homerul (poate începutul s-a făcut cu „Un port la răsărit” de Radu Tudoran!), Ion Bâcu, deși scriitor „născut, iar nu făcut”, începe manuscrisul cu un poem care are un șăgalnic titlu, „dac-aș fi putut să scriu…”, provocând cititorul la „patinaj deschis” cu intențiile (și aluziile) sale: confesiune-„destăinuire”, dorință de esențializare, sete de har și de psalm, cântarea nostalgiilor (strămoșești), des-cântarea delicateții, de multe ori în ton elegiac, strigând alteori provocator către te(O)roarea Istoriei, cum se observă în al doilea text propus, „arată-mi sâmburele noduros”: „rămâne să strig/ clandestin prin somnul rece/ să nu mă audă cuvintele din pântece/ că eliberarea de sine e aproape/ ce potrivită ar fi o tremurare / în patul dimineții/ multă senectute între flori/ repaus/ rămâne să-mi târâi strigătul/ la abator/ iartă-mi sâmburele noduros/ în care se ascunde/ geneza lumii”...

„Cântecul” este demn de un Manu Chao metafizic, filmând la porțile unui „abator cultural” un videoclip, aproape revoluționar, tușând un erotism subtil, dar matur, gata de sacrificat „în siajul/ acoperirii de absolut”, după cum se încheie al treilea poem, „Simbioză”!

Străin camusian, poetul este în exil în propriul calidor cu iarbă grasă, visînd la alte niveluri ontologice: „dac-aș fi putut să scriu pe vise și pe ape/ cu un gând nostalgic despre harul celui ce-l/ numim cuvânt sau un patinaj deschis,/ pentru adăpostul traiului decent/ m-ar cuprinde gingaș soarta nevăzutului/ mi-ar apărea în calea destăinuirii numai cenușa/ dinspre o zicală oropsită…”

Asediat ontic, „pierzând totul”, Ion Bâcu este cronicarul care își împarte ființa între un Grigore Ureche fantastic renăscut și un Grigore Vieru care ar putea fi al Ialpugului, lacul magic al Bugeacului, „rătăcind” în propriul basm cult, pseudo călugăr franciscan, „călugăr alb” știind să vorbească necuvântătoarelor pentru o revoluție a Cuvântului, precum în „acesta-i psalmul spus cerbilor”: „pe invazia triburilor de tunete/ gravez oprirea totală din creștere/ dacă m-ar întrerupe/ din observația agoniei secundelor/ luminile mă vor lăsa orfan/ chiar fără ziduri de apărare/ excursie la oprirea-n haos/ se aude soneria în incinta albastrului/ șchiopătând valuri de sinceritate/ mă dedic lacrimii subterane/ disperare în spuma reîntoarcerii/ o simplă armă de purificare/ în plămânii pământului/ deja desfăcut pentru Corabia lui Noe/ afluxul doinei lângă toiagul timpului bătrân/ îi ronțăie tălpile”...

Mizând mult pe idee și metaforă, Ion Bâcu confruntă, provoacă Limbajul (quasi-arghezian: „cu versuri ude leoarcă/ iarăși mă ceartă o după-amiază/ că iubesc culorile prea mucezi”), dincolo de Binele sau Răul Istoriei, „întru cântarea neamului”! Zeul Dorului este primit în acest exil în propria inimă de pământ: „bate cineva insistent/ la singura mea salvare/ deschid/ e Dorul/ ce a scris ceva, cândva/ despre pietrișul poemului/ din copilărie”...

Însingurarea lui este într-adevăr de erou de tragedie greacă veche, de ultim mohican, știind, că „un vânt de anarhie străbate planeta” și că este foarte posibil ca salvatorii să nu mai vină la marginea „deșertului tătarilor” ( „îmi pregătesc iubirea/ pentru incinerare/ arde/ și fumul acoperă/ sensul din privire”), „armata amintirilor” nefiind pur și simplu înarmată conform standardelor începutului de mileniu: „la clacă mi-au venit doar amintirile// la clacă / pentru a zidi faimosul infinit/ am chemat/ sărbătorile sfinte/ dar/ mi-au venit doar amintirile/ la vama poemului/ se trecerea cutremurând/ fiecare vers se răzbuna/ pe existența poetului/ la clacă mi-au venit doar/ amintirile/ ce sete…/ peste nisipul din clepsidră”...

Condiția umană a poetului lucid este, iarăși, tragică: însăși creația se întoarce împotriva creatorului! Oniricul pare a fi, de multe ori, singura scăpare.

În câte-o primăvară se mai poate „visa” Renașterea, „Doina” pare să fie singura care mai poate chema la dans Trecutul eminescian, „plin de glorii”, sacrificiul, dincolo de orice teorie a absurdului, cerându-și dreptul la mania zeilor: „de mâine trecutul îmi va dansa în palmă/ până la încolțire/ baștina e tot ceea ce naște și moare/ e aburul somnului dulce/ revii la vers/ când te gândești la ea”. Este o trimitere la „Adormirea Maicii Domnului” ( a se vedea și superbul poem „În iesle”, dedicat lui Mihai Eminescu), sacrul ființei (neamului) încearcă împăcarea cu sacrul ființei umane (în genere)...

Bref, frumoasă și emoționantă această reîntâlnire cu Ion Bâcu, simbol al trăiniciei și al trăirilor tensionate într-o vreme în care post-umanismul, dar și vechi relicve și curente încep să-și (re)arate latura întunecată.

Între tăcere și vorbire, a fi sau a rămâne român este o stare de spirit complementară universalității! „La marginea latinității”, la capătul unei lumi, Ion Bâcu rămâne un reper valoric, un străjer la porțile unui purgatoriu al Istoriei!

Citit 971 ori Ultima modificare Joi, 08 Aprilie 2021 22:50

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.