Coriolan Păunescu, "Impulsurile ierbii", Iași, Tipo Moldova, 2020
Una dintre cele mai interesante Voci lirice ale spaţiului nostru spiritual (practic, cele mai noi cărţi de poezie ale domniei sale ni-l prezintă la o nouă tinereţe literară, cu toate caracteristicile unui vitalism neo-clasic), Coriolan Păunescu ne propune în „Impulsurile ierbii” o oarecare nostalgie waltwhitmaniană (dar nu numai, deoarece „școlile lirice” apreciate nu sunt neapărat cele de peste Ocean!).
Din alt punct de vedere ar putea fi un exil din vitalismul ideologic (cu vitalism pre vitalism „zburându-se”!), înrudit cu imperialismul (liric) al americanului (cu Imperiile, veți vedea mai jos, trebuie să joci/ lupți pre limba lor!), poetul gălățean fiind ostracizat pe un pământ trădat și pustiu, ostrov uman întru ostrov spațial, conjurând Timpul să fie mai mult decât timp, dorindu-se „corporalizarea” lui („trupul zilei”, p.124, „Nimic nu se anunța iar în trupul zilei”, mai exact), „cărările unui timp”, poate și pentru o nouă, eroică frângere-n „roata mașinii” post-uman(ist)e (p.19)!
Matur, lucid, sobru, Maestrul este profet în… poemele lui, este gata să lupte cu „noile imperii” (p.40), chiar ale zădărniciei, abia eliberat de altul, sesizând o (posibilă) victorie a Vegetalului, adică a Naturii: „Buruienile au străpuns cerul// (...) fusesem sclavul imperiului/ care, râzând, îmi furase lumina.// Nu-i știam ascunzișurile viclene/ și-am pornit bâjbâind ca să-l caut./ Imperiul însă râdea/ pe-nfundate/ şi mă feream, instinctiv, din calea/ simțirilor noastre. În clipa veşnică / l-am prins și l-am strivit/ între degete, iar ochii i se rostogoleau/ ca niște mărgele albe prin iarbă.” (pp.27-28 - poemul „Impulsuri”)
„Evenimentele ierbii”, pp.39-40: „Mă cheamă ramuri noi în ferestre/ în raza lunii ajunsă prea departe/ în astre galbene să ne aducă veste// lumină-n marile cântări de noapte.// Şi ierburile ţipă oglindite-n geam/ că-n suflet caii trec pe negândite/ în răsăritul lunii pe care o vedeam// urcând prin salturi vii, nemărginite.// (...) Iar flacăra ce urcă iute din adâncuri/ în spaţiul cu trenă lungă de materii/ îmi aţine calea-n iarbă şi în smârcuri// făcându-mă să lupt cu noile imperii”.
În spatele scepticismului, pesimismului moderat, este un Joc cu Singurătatea (poemul cu acest titlu, nearticulat): „Nu mai e loc pentru un mare destin,/ şi nici de ursitoare în lume nu-i loc/ vreau lumii să-nchin paharul cu vin// când pasărea vremii se înalţă din foc.// Și golul îi strigă că va rămâne cu noi,/ să aplaude mulţimii un vis cunoscut/ iar în galbenul toamnei şi recile ploi// cineva redeseneză din spaţiul trecut.// Azi nimeni nu-i deasupra cerului meu/ şi nici peste ierburi stinse nu-i nimeni/ mă fereşte gândul ca un bulgăr de greu// și-n calul vieţii eu bat cu liberii pinteni.” (p.49)
Am ales fragmente din trei poeme, cele de mai sus, care pot fi ca o roză a vânturilor (orientativă) pentru acest nou volum al unui împătimit de Eminescu („Sfântul E”, de la p.64), căruia îi scrie în final (de carte), „la” „Despărțire”, poem complementar, cu toate proporțiile, „Revederii” eminesciene: „Bătrâne, ce dor cumplit mi-a fost de tine// și prin câte întâmplări mirabile-am trecut/ de nu te mai aflam trecând pe lângă mine/ prin crugul nevoinței în care m-am zbătut.// Îți cer acum o vorbă ori un crâmpei de cânt// din tot ce aveai să îmi spui demult, străine,/ ori să învăț cum apa vie umblă sub pământ/ și cum răsuflă vremea prin timpul care vine.// Tot mai credeam că o să mă chemi sub tei...” (pp.132-133)
Poem exemplar pentru o tragedie intuită genial (se știe definiția nietzscheană a tragediei, versurile precum „Nu mai e loc pentru un mare destin,/ și nici de ursitoare în lume nu-i loc…” însemnând, de fapt, provocarea zeilor, care oricum te vor ... pedepsi!), aceea a urmașilor unui geniu care nu este deloc pustiit, dar pustiește, (sau) poate pustii ca un Sfinx (se știe ce i-a spus și Brâncuși lui Rodin!); dar Pustiul poate avea măreția lui, splendoarea cuvintelor sale, acolo se poate „ascunde” un nou Noe, pregătit sau gata să se pregătească pentru un Potop al frumuseții, al ierburilor, în acest caz, un potop blând (de iubire autentică, de data aceasta neo-modernistă… liric), de „Gânduri”: „Venise în palmă cu inima ei/ și printre plete ochii râdeau/ ca două fotografii.// Am privit-o surâzând, precum,/ în geamul incolor bătăile ploii,/ de la un timp mai repezi/ decât tunetu-n ceruri./ Amândoi vedeam că iarba/ înaltă se culca-n urma pașilor/ neştiuți, în amintirea ce vine,/ iar vântul, demn, cânta sfinte litanii.// Departe, un vis anonim retrăia/ a doua lui viață, ultrasolemnă,/ iar cuvintele vegheau în irizări// o veritabilă și nouă emblemă.” (pp.45-46)
De altfel, dorul de Corabie, de arcă, de sacralitate, de sacralizare, mântuire, „odihnă”, chiar în condițiile unui absurd existențialist (pe care încearcă să-l trateze), sunt prezente de la primul poem, „Alba promisiune”: „Voi trece ca o săgeată încordată/ prin sfera lumii văzută din zbor/ (...) Şi, iată, mă strigă-n noaptea lui/ un trist căpitan al corăbiei mele/ şi-mi spune că nava-i a nimănui// pe azimutul ce duce-nspre stele.// Nimeni aici nu ne caută-n noapte/ ştiind că-n timp e mult prea târziu/ şi de astăzi eu sunt și mai departe// trăitor pe pământul trădat şi pustiu. ” (pp.17-18)
Acest Noe sui generis are Araratul său, „punct nodal al definirii”, fiind revoluționar (și prin „înghețarea” ziditoarei a apelor): „Ea, S a r m i z e g e t u z a R e g i a,/ este binomul arhaic al neamului,/ piatra fundamentală a marii trăiri/ și legea sfântului nostru pământ.// Sunt două cuvinte opţionale,/ alcătuind unghiul de înaintare / al bisericii, nava ce aduce lumea/ esențelor din albastra meioză/ a cuvintelor şi formelor vii.// (...) Regia e punctul nodal/ al luminii, de unde, eliberator,// mușcă câinii acestui pământ salvator.” (pp.68-69)
Bref, o imperială (sau, poate, mai corect, regală) Nostalgie îl stăpânește pe poet, nostalgie după Lumină, puritate ( „Din ce lume vii tu lumină albastră/ și pură, așezată-n fața ochilor mei?/ parcă ești un fir de in într-o glastră// vegheată de egali și lucizi semizei.”, p.66), Alb, esențe („O, cum mă învăluie alba esență a milei/ când trec cu corabia în larguri, târziu,/ plutind în transparentele clipe-ale zilei// de care aproape n-aș vrea să mai știu.// Mă-ntreb de ce mi se desprind în șuvițe/ cărările unui timp pierdut în oablă mirare// ca un chip care-și țese alesături pe altițe// de parcă n-ar vrea să petreacă-n uitare.” - p.120), o Trăire istorică (însetată și de propria copilărie, dar și de „copilăria Neamului”: „Ca tânăr rege al dacilor liberi/ eram stăpân pe limba munților,/ (...) traversam, singur, Calea lactee// când Zamolxe înflorise drumul.” - pp.84-85), rezultând, dacă vreți, un sincretism spiritual liric (religios, creștinismul „se împacă” cu politeismul vechilor daci, unde Zamolxe își revendică, posibil, supremația unică) mai mult decât interesant, unit „În carnea gândului”...
Curajos demersul poetului „de a împăca” două lumi, dacă nu chiar mai multe, cu grația dansului unui cocor care riscă, într-adevăr, răstignirea, cu strigăt către Ziditor (pp.35-36)...
