Mihaela Avram, "Zbor alb", Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2021
Tecuciul, una dintre micile mari capitale ale Poeziei românești, prin ceea ce s-a realizat acolo în ultimii treizeci de ani, în special prin Festivalul "Costache Conachi" și revistele sale culturale, a avut și mai are poeții săi, mulți dintre ei nume importante ale literaturii contemporane, unii trecând, din nefericire, în lumea celor drepți, prea devreme, precum regretatul Dionisie Duma. Urbea continuă să se mențină în prim plan, prin reprezentanți (mulți răspândiți în toate „colțurile” lumii) ai mai multor generații și ai mai multor stiluri, unde universalul și particularul se întrepătrund, existând diferite accente, (chiar) de la Ștefan Petică, întemeietor al simbolismului în lirica românească, putându-se considera că există un dulce (și sobru) stil sintetizator (chiar) al Tecuciului (arbore viguros, totuși, având ramuri diverse, unele conectate la cele mai noi influențe sau de o autenticitate răvășitoare), la care, prin elegantul volum de debut prezentat astăzi, s-ar adăuga și Mihaela Avram. Numai dacă ne gândim la titlurile volumelor de debut ale lui Ștefan Petică, „Fecioara în alb” și al Mihaelei Avram, deja am avea un numitor comun. Evident, însă, este o asemănare de atmosferă „liric-existențială” peste care, totuși, a trecut un veac de nesingurătate poetică, influențe diverse manifestându-se...
Dacă, așa cum se întâmplă de multe ori în această lume grăbită, te-ai uita numai la începutul și sfârșitul cărții Mihaelei Avram, ispita de a scrie că ești în fața unei „mistici albe”, în care călugăria albă ar avea rolul ei, cu tot cu zbor, ar fi destul de mare: finalul, prin poemul „Cum ar fi...?”, care te poate duce cu gândul la „Imagine” al Beatles-ilor - „Cum ar fi dacă/ în loc de flori și de râuri/ am fi oameni/ crescuți din iubire/ cu genunchi arcuiți/ spre pământ/ și inimi bătând/ pe sub pleoape?// dar mai ales/ cum ar fi dacă/ în fiecare om/ s-ar naște acum/ Dumnezeu?” și primul poem, „Popas”, schițând portretul unei debutante care poate zâmbi misterios precum Gioconda ori Primăvara lui Botticelli, nu la vreme de holeră, ci de coronavirus; sau se poate ruga la un crucifix misterios precum cel din romanul „Munții înalți ai Portugaliei”: „M-am oprit din întâmplare/ pe o margine/ a ochiului tău drept./ Știu că nu mă vrei acolo./ Simt cum mă arde irisul tău/ când e străbătut/ de atâta lumină./ Te rog, nu clipi/ să nu-mi tulburi echilibrul/ și să mă trezesc aruncată/ pe o margine/ a ochiului tău stâng/ rămas închis/ de atâta neiubire/ între oameni.”
Dar trecând de primele impresii, întrevezi jocul erotic quasi-profan (deși sâmburele sacru al oricărei iubiri umbrește profanul), marcat de influențele unor poeți dragi, Nichita, Bacovia (poate fără atmosfera apăsătoare a acestuia: „Prinde-mă, Toamnă, de mână/ și aruncă-mă-n ploaie...”, Toamna fiind un fel de zeiță care poate ierta păcatele; așadar, un fel Bacovia aproape anti-Bacovia), Minulescu, uneori sensibilitatea extrem orientală, de gheișă, putând pune o „Întrebare” (titlu de poem): „Dacă aș fi primăvară/ De câte ori/ m-aș naște/ din zăpezi?/ dar... floare de-aș fi/ de câte ori/ m-aș naște/ din primăvară?”
Dialogul cu Sacrul va mai reveni în cuprins (la urma urmelor, și iubita/ iubitul este un dar din partea lui Dumnezeu!), precum în „Rugă”, accentul psalmic căpătând nuanțe autentice: „Primește-mi, Doamne/ lacrima/ ce se-nalță la Tine/ căci ea a mai rămas/ pustie/ într-o lume/ de falsă veselie.// Fă-o Speranță/ și împarte-o/ cum știi mai bine/ dar întoarce-o la mine/ s-o pot schimba/ într-un zâmbet...” Sau în „Rugăciune”, unde se forțează planurile ontologice: „Azi aș fi vrut/ să mă nasc/ ÎNGER,/ cu aripi/ bătând către Cer./ Dar m-am născut/ OM...”
Poemul „Tic-Tac” ar fi cel mai potrivit pentru a exemplifica ambiguitatea ca dar al divinității care ne permite să simțim divinul din celălalt, Iubit sau doar apropiat: „...Fiecare zâmbet/ trimis de Dumnezeu/ înapoi/ e o altă secundă/ din ora veșniciei/ tot mai aproape de mine/ și tot mai departe de tine./ Fiecare secundă/ căzută-ntre noi/ dinspre Cer/ spre Pământ/ are miros de mir și tămâie./ Tic-tac, tic-tac/ inima mea/ încă mai bate/ Numele tău!”, dar meditația asupra Numelui nu este aprofundată, apropo de „Numele trandafirului”...
Vocea prometeică, icariană este estompată, dar se ghicește întru farmecul său: „Și totuși/ cine sunt eu?/ În lipsa ploilor/ a păsărilor/ și a florilor de cireș...” Un prometeism estetic, este drept! Vag cehovian: „Mai ții minte/ acea dimineață/ de vară/ când te-am privit/ iar zâmbetul tău/ devenise/ un zbor/ de pescăruș?”
Așadar, exagerând, avem o poetă care a fugit dintr-o cutie a Pandorei uitată de căutătorii de comori la marginea unor lumi (dintr-o anume perspectivă, frontiera Uniunii Europene este un capăt de... univers!), care nu a uitat splendoarea alergatului desculț prin iarba (care încă o mai visează pe damnata Natalie Wood!): „Alergam desculță/ către tine/ cu brațele deschise-ntr-un zâmbet/ nevinovat” Desigur, simbolic, Durerea poate apărea, dar promisiunea luminilor pot învinge demonul amiezilor: „Vreau să mă agăț/ de lumina ta/ cu dinții/ cu brațele/ cu ochii/ cu inima./ Învârte-mă/ printre stele/ până când/ întunericul din mine/ țipă de durere.../ Doar lasă-mă/ să mă agăț/ de lumina ta...”
O declarație de dragoste inedită ar putea suna cam așa: „Aș vrea să-ți fiu Suflet ascuns/ în tăcerea cuvintelor tale,/ Atunci când sufletul tău/ Uită de Tine!” Forțarea paradoxului, oximoronului apropie secunda de Eternitate, ceea ce ar fi normal într-o epocă a relativității și a post-umanului propovăduit parcă prea cu seninătate! Întoarcerea spre un anume clasic poate fi scurtă, dar esențială: „Glasul tău,/ Clopot de-nălțare/ Spre sufletul meu!” Dar tensiunea crește când golul din celălalt vorbește prin tăcere!
Bref, Poezia (Mihaelei Avram) este Mihaela Avram, având și „naivitatea copilului/ care încă mai crede/ în Hansel și Gretel”, visând, desigur, la Fericire, la „speranța reîntoarcerii/ spre drumul/ către Fericire.”
În aproape ultimă instanță, este un eseu liric de aprofundare a gramaticii inimilor, care numai printr-un „zbor alb” poate fi realizat cum este scris... dincolo de nori, adică dincolo de prea pământesc!
Această „gramatică a inimilor” (posibil alt titlu al cărții sau titlul celei care va urma!) poate dicta:
„Mi-e soare de tine/ Și mi-e cald/ În diminețile geroase/ Când ochii tăi/ caută ninsoarea din mine.// Mi-e liniște de tine...”
Raportul dintre adevăr și minciună este și el abordat ( de pildă: „Ne ascundem de adevăr/ Crezând că astfel/ Vom fi mai puternici peste timp/ și lume”), se atenționează asupra pericolului nebuniei (în „Privește Cerul!”) și a faptului că întunericul poate strânge, dar în linii mari Poezia este solară, uneori provocând ludic: „Am vrut să te strig pe nume/ dar literele/ au luat-o la fugă.../ Probabil s-au speriat/ de îmbrățișarea mea./ Cu siguranță/ nu au mai fost iubite/ din copilăărie/ de pe vremea când/ formau un singur cuvânt:/ MAMA.”
Sau: „Iubind/ am crezut/ că pot deveni/ mai bun./ dar iubind/ i-am făcut/ pe ceilalți/ mai buni/ decât mine.”
Printr-un alt poem, parcă demonstrează că viața-poezie poate fi ca o partidă de șah în care miza poate fi (scuzată să fie repetiția!) și o icoană veche, despre care s-ar putea crede că face minuni. Icoana fiind și ea Poezie!
Bref, mărturia lirică a Mihaelei Avram dovedește o sensibilitate aparte, care emoționează cititorul mereu însetat de insolit, mereu încântat de primii pași, de gânguritul stelelor care zâmbesc îngerilor rătăciți sau nu! Stele pe care sigur inspirația poetei le-a întâlnit în zborul ei alb!
