CRONICĂ DE CENACLU: Cuvântul ca ființă / poezia ca terapie

CRONICĂ DE CENACLU: Cuvântul ca ființă / poezia ca terapie
Evaluaţi acest articol
(3 voturi)

Cuvintele din poemele Marilenei Apostu au propria lor viață. O viață secretă, dezvăluită doar de versurile poetei. Acolo cuvintele se transformă în lacrimi, în durere, în trăiri și în vindecare. Terapia prin poezie ar trebui să fie vaccinul promovat prin toate mijloacele, în toate limbile pământului, pentru că atâta naturalețe, atâta viață plângându-și grațios suferințele – în fapt un suspin lipsit de încrâncenare chemându-și cu brațele deschise cititorii, făcându-i părtași la nașterea unor universuri unice, de un fantastic ferit de orice stridență – trebuie să fie, într-o altă dimensiune, normalul. O dimensiune unde ”rănile pot fi numărate de melodii portugheze”, ”ploile sunt ațipite în nori”, ”noaptea se așază în vrăbii” (atunci când nu e ”rezemată de ziduri” sau nu ”lipește dimineți”), ”felinarele umblă stinse prin oase”, ”plopii trec îngândurați pe stradă”, iar ”freamătul mănâncă pământ”. O dimensiune care ține de o copilărie dureros de prezentă, pe care doar metafora o îmblânzește.

Dacă restul poeziilor din volumul în pregătire, Umbrele nu fac zgomot (titlu provizoriu), păstrează tonul celor zece prezentate vineri, atunci se anunță un volum de poezii pentru care iubitorii genului ar trebui să se așeze de pe acum la coadă.  

”Textele Marilenei, de la un capăt la altul, printr-un miracol, sunt poezii complete. Trec dezinvolte prin sentimente, iar amprenta principală este dragostea nedusă până la capăt, de unde și starea pe care o creează. Scrie natural, așa cum respiră. Multe expresii sunt inedite, iar cuvintele nu sunt puse la treabă, cum se întâmplă de cele mai multe ori, ci autoarea face un joc împreună cu ele. Poate metaforiza orice. Cuvintele sunt trăite de autoare, acestea căpătând o altă viață, cu alte sensuri” (Ion Avram).

”Este extraordinar că a transmis emoție folosind cuvinte simple, alăturându-le în mod inedit. E o poezie de confesiune, o transpunere naturală a unor sentimente. Am simțit și o invadare a universului interior către cel exterior. Un univers dominat de senzația de pierdere, confuzie și alunecare spre neant. Toate poeziile m-au prins” (Mirela Gheorghe).

”Mi-a adus aminte de Sylvia Plath. Am remarcat o apetență pentru metaforă, pentru ambiguitate. E și o anumită stare de tristețe. E tristețea aceea dată de negăsirea locului în lumea aceasta. Nu lipsește, însă, nici urma de speranță. Ba, se poate spune că, paradoxal, sunt multe versuri care par a readuce speranța pierdută” (Anca Șerban-Gaiu).

”Poezia Marilenei Apostu este și o formă de terapie, ceea ce mi se pare a fi un lucru extraordinar” (Iosif Roca).

Azi, după ora 18,30, la Paris Cafe și în direct pe Facebook, citeşte Daniela Lăcrămioara Capotă.

Citit 714 ori Ultima modificare Vineri, 06 August 2021 03:05

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.