Contopindu-şi trăirile şi netrăirile, decepţiile şi speranţele într-un prezent continuu care-i învălurează cu încrâncenare textele, Stela Iorga scrie scurt dar cuprinzător, cuprinzător dar captivant.
„Ea îşi trăieşte scrisul, depăşeşte nivelul literaturii care mai pendulează între clasic şi modern; sentimentele sunt tari, dure; un stil deosebit care te cheamă la citit.” (Ecaterina Păun)
„O literatură de care un depresiv nu ar trebui să se apropie. Blestemul pare o incantaţie voodoo, cuvintele fiind acele care se înfig în păpuşă; creează o imagine dureroasă, tânguitoare ca dintr-o baladă rock cântată în deşert; i-aş reproşa lipsa bucuriei de a trăi. Ca originalitate, este bestială.” (Daniela Lăcrămioara Capotă)
„Multă durere asumată în texte; un fel de şlefuire a vieţii în artă; greu digerabilă pentru un depresiv.” (Liliana Tofan)
„Stela Iorga este, de acum, un brand cultural local şi nu numai; o tristeţe tulburătoare, o proză lirică din care transpare aceeaşi angoasă existenţială pe care i-o ştim.” (Ioan Gh. Tofan)
„Un text exemplar pentru cei care mai încercăm câte ceva în scris.” (Iosif Roca)
„Poemele sunt ca nişte psalmi - atât ca greutate a cuvântului, cât şi ca ritm interior.” (Anca Şerban Gaiu)
„Poemele m-au făcut să plâng - şi când plâng, nu pot vorbi.” (Sabina Penciu)
„S-au spus lucruri de bună măsură. Prezentul continuu, de care s-a amintit, este o modalitate de consacrare a sacrului şi este remarcabil; autoarea nu face deosebire între existenţă şi creaţie, iar când se detaşează, privindu-şi trăirile de undeva de deasupra, sfărâmându-şi sentimentele şi construind pe/cu ele, ajunge la o constituire/ realizare reuşită a textului. La Stela Iorga, jocul dintre autor şi scrisul său este hotărâtor; ea se apropie sau se îndepărtează de text, fapt ce-i determină cota valorică; acolo unde transcende trăirea (în Lola, de exemplu), atinge o înălţime care pe mine mă îndepărtează de celelalte compoziţii în care atitudinea faţă de opţiunea estetică pare puţin trădată.” (Iulian Grigoriu)
Astăzi, 3 septembrie, ora 18,30, la Paris Café, va recita/citi Ion Zimbru.
