Nichita Danilov, Omul din eprubetă, Iași, Polirom, 2021
*
Simplificând la maximum tot ceea ce ai putea gândi și nota în ciorne (în timpul lecturii) despre un roman... anti-roman destul de complicat (totuși!), poți îndrăzni să tastezi... că este vorba de un eseu filosofic în care nu lipsesc dialogurile. Înmulțit cu de o sută de ori șarmul dintotdeauna al scriitorului, pentru o formulă de roman numai bună pentru laboratorul în care are loc bună parte din acțiunea… Haosmosului oglindindu-se pe sine într-un pendul al lui Nichita Danilov, înrudit cu cel al lui Foucault și, implicit, Umberto Eco, ca să nu spunem și despre „pendula lui Byron” de la pagina 288, pendul unde gândurile se duc și revin, se duc și revin, cu toate marile întrebări ale umanității, „înainte și înapoi” (p. 302), între sens și absurd, între haos și existență, absență/prezență, mișcare și nemișcare, viață și moarte, existență și non existență, sărindu-se din eprubetă în „lumea din afara eprubetei” sau, mai exact, în lumi diferite… din afara eprubetelor (care pot fi și din carne, „în care se află spiritul și conștiința”, p. 122), dintre care una seamănă cu România noastră cea de toate zilele (deși ar putea avea capitala sau măcar reședința Președintelui la Iași, cum se întâmplă în carte), iar cealaltă, una dintre celelalte, (cea de pe) Nebuloasa Andromeda, te poate trimite cu gândul sau la Tralfamadore, planeta lui Kurt Vonnegut, sau tot la Valahia eternă și mare, iar din aceste „realități” sărindu-se înapoi în eprubetă ș.a.m.d.
Concret, „romanul total”, așa cum îl consideră Adrian Alui Gheorghe, cu un titlu care ne trimite la faptul că omul este în continuare un experiment (nu numai, sau nu numai al forțelor oculte, ci și al Naturii sau al Creatorului), este o satiră vizând condiția umană (românească, în primul rând, și nu este niciun apropo la sentimentul românesc al ființei), satira fiind, în esența ei, agnostică, dar vizând și… gnosticismul, Gnoza, credințele, Adevărul…
Într-un fel, când ajungi să cunoști destule, o astfel de exprimare artistică este posibilă când ești conștient că nu mai poți spune (tot) Adevărul și trebuie să te întorci, parțial, și la niște „șopârle” specifice unei alte epoci, mai aurite, de data aceasta fiind folosite… „reptiliene”, poate cel mai dur portret fiind cel al unui prezidente care este unul dintre personajele principale, lângă Profesorul care este ispitit să se creadă ba Dumnezeu, ba Diavolul, Amanta acestui Profesor și… „experimentul”, embrionul, subiectul narator, amintind oarecum de „Copilul divin” al lui Pascal Bruckner, în romanul francezului, la fel de satirico-umoristic, pruncul refuzând să se mai nască; la Nichita Danilov, pruncul care este, de fapt, un fel de reîncarnare (budhismul este și el sesizabil și ironizat, mai mult sau mai puțin) a unuia „mai vechi”, care a tot trăit prin Andromeda (unde a fost, printre altele, gropar, jurnalist, sufleor la teatru, asistent regie tot acolo, corector la un ziar, iluzionist, magician la circ), refuzând să fie… geniu!
Într-o postare de pe Facebook, din 7 martie (la 08.32, sic!), Nichita Danilov afirmă: „Se spune că doar 2% din gândire aparține sferei conștientului, restul de 98% se înscrie în sfera iraționalului. Plecând de aici, putem observa că de multe ori gândirea nebunilor are un sistem logic atât de bine pus la punct, încât, dacă încerci s-o analizezi, vei constanta că este imbatabilă. Dacă ai încerca să disloci dinlăuntrul ei o frază, nu vei reuși. Nici un ac nu vei putea să înfigi între rotițele ei pentru a opri mecanismul ce pune această gândire în mișcare. Fiecare nebun își construiește în mintea sa un univers în care trăiește după legi și principii proprii. (...) Căci, ridicându-se din sfera iraționalului, gândirea lor se apropie sau chiar întrece rațiunea pură.”
Probabil Nichita Danilov nu a încercat în cartea sa să respecte acel procentaj, dar Iraționalului, ca să nu spunem Nebuniei, i se dă ceea ce este al Cezarului: la pagina 498 se spune (un regizor face asta) „Nebunia e mult mai logică decât rațiunea.” La pagina 13, personajul principal, cel cu eprubeta, un „om nou” (încă în formare) constată: „Cine a zis că voluptatea n-are rațiune? Întreg universul participă la fiecare rut! Eu zic că-n voluptate se ascunde rațiunea, și încă rațiunea pură, iar dacă nu rațiunea pură, atunci măcar o parte din rațiunea de a fi! (...) Și încă un lucru: bătrânul Schopenhauer a spus că animalele nu râd… Râd și încă cum!”
Referințele culturale asumate, „citate” nu sunt numai filosofii sau scriitorii amintiți sau de găsit, ci și Adler, Borges, Marx, Einstein, Havel, Kierkegaard, Dostoievski, Tolstoi, Gogol, Swift, Esenin, Patericul, Montesquieu, Kafka, Camus, Cărtărescu, Urmuz, Brâncuși, Caragiale ș.a., deloc în ultimul rând Eminescu; la altele te poți gândi, un dialog de la pagina 176 ș.u. între președintele care privește cu un ochi șpanchiu și omul din eprubetă, care mai și iese la plimbări, de obicei pe ruta Eternitatea, Târgu Cucu, Cuza Vodă, Maternitate, Centru, Lăpușneanu, Piața Unirii, te duce la Alice în Țara Oglinzilor și a… eprubetelor: „- Că nu-ți este străină arta, asta se vede de la o poștă, zise președintele pe un ton cât se poate de amabil. De pildă, scena aceea cu mestecatul hârțoagelor ai interpretat-o ca un adevărat maestru. Dar, iartă-mă că insist, ce-ai fost, totuși, regizor, scenograf sau, poate, de ce nu, mim?
- Am fost iluzionist, dar și sufleor…
- Iluzionist? Foarte interesant, făcu președintele. Și care era numărul tău de magie preferat? Scoteai fum din degete? Îndoiai lingurile? Jucai alba-neagra? Făceai să apară iepurașii din joben?
- Intram și ieșeam din oglindă, ca și cum aș fi intrat și ieșit dintr-un dulap.”
Nici Bulgakov și Daniil Harms, amintiți de același Adrian Alui Gheorghe nu trebuie neglijați, tot ceea ce precede „asasinarea” președintelui și chiar scena „finală” a întâlnirii lor, după încercarea comună de sinucidere, fiind de un haz enorm (și „monstruos”!).
Revenind la personaje, în afara celor principale, deja amintite, sunt și unele secundare memorabile, precum unii actori, poetul, graficianul și liber cugetătorul Emil Harasim, un Samuel, Cezara, o Kowesy, un fals și un adevărat Eminescu, un șofer de taxi...
Bref, una dintre cele mai ambițioase cărți ale începutului de mileniu, poate una dintre puținele care încearcă să dea o replică amicală „Orbitorului” sau „Solenoidului”, prin intențiile holistice sau anti-holistice, punând aici într-adevăr un accent existențialist pe Absurd (fiind și neaoș, urmuzian), întâlnirea dintre „Mirele orb” și „Orbitor” fiind antologică, într-o lume a cărților.” (p. 438)
Forțând hermeneutica (și câte nu ar mai fi de spus despre „Omul din eprubetă”?), cu literatură pre literatură călcând, poate este și un manifest, o proclamație: „- Doamne, Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, eliberează o dată și pentru totdeauna teatrul și lumea de jugul literaturii! Scoate literele legilor tale din text și aruncă-le în hău! Să se prăbușească lumea în haosul dintâi, ca să nu cunoască nici suferință, nici moarte!” (p. 508)
