* (elegie în alb) *
Tocmai din înaltul cerului, păsările îşi ascut aripile pe aripile vântului şi vin ca nişte săgeţi până în grădina unde stau şi ascult ţâncul pământului.
Stau lângă o floare veche ca mine, sub un copac aşteptând fulgerare, copac bătrân şi tot, numai vreascuri, numai inimă oprită şi dezîndurare.
Vine un câine şi sparge liniştea, latră şi târcoleşte floare şi copac, păsările îşi ascut aripile indiferente de pietrele grădinii fără leac.
Vine iarna şi acoperă faţa urâtului, nu pot să calc cel mai alb alb în picioare, stau ţeapăn şi adun tot frumosul păsărilor care locuiesc în mişcare.
Vine şi Luna tocmai de la orizontul unde nu am ajuns niciodată, miroase a fecioară plină cu iluzii, a nuntire goală şi abandonată.
Vine şi mama, şi tata, vin toţi, vin prieteni cu păsări, cu penele cuvântului…dar nimeni nu vine să audă şi să vadă cum ne râvneşte ţâncul pământului.
