Cronica volumului de versuri Alchimia memoriei de Raluca Faraon (Editura Neuma, 2020)
*
Raluca Faraon (născută în 1977, la Huși) a absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității din București, devenind ulterior doctor în Filologie la București. A urmat și o Bursă de studiu la Universitatea Sorbona din Paris. Este poetă și critic literar, semnând totodată și cronici de film în diverse reviste culturale. A debutat în anul 2019 cu volumul de poezie, Să locuiești într-un cerc și să nu-ți atingi centrul, apărut la editura Junimea, ca urmare a câștigării Premiului de debut acordat de editura Junimea, la Festivalul Național de Poezie „Costache Conachi”, de la Tecuci. În 2019 îi apare volumul de critică literară, Flash – itinerar critic prin poezia românească de azi (editura Rafet), iar în 2020, un al doilea volum de poezie, Alchimia memoriei, la editura Neuma, lansat de curând la Galați, unde a fost prezentat de către criticul Adi G. Secară. Asupra acestei din urmă cărți mă voi apleca în cele ce urmează.
Dacă, din curiozitate, cititorul va arunca o privire asupra sumarului acestui volum, va observa de bună seamă faptul că poeta Raluca Faraon este foarte preocupată de structura volumului său, acesta fiind împărțit în două cicluri poetice, aproximativ egale ca întindere, Sonată pentru micuța japoneză, respectiv La răscrucea cuvintelor, fiecare dintre acestea beneficiind de câte două poezii-preambul, și două poezii-epilog, întrucât pentru fiecare început și sfârșit de ciclu poetic, aceasta propune câte două variante, una sceptică și una idealistă. Iar această tehnică scriitoricească nu denotă altceva decât o perpetuă oscilare între raționalizarea excesivă a actului artistic și libertatea creatoare specifică poetului dezinhibat, dezlănțuit. Fapt ce se datorează cu siguranță dublei formări a autoarei, de poet și critic literar.
Despre ce scrie Raluca Faraon în Alchimia memoriei? În principiu, despre iubire. Dar cum nimic nu este întâmplător în poezia sa, abordarea temei iubirii este diferită în fiecare dintre cele două cicluri. Astfel, în cel dintâi, poeta se axează mai degrabă pe interiorizarea iubirii, trecând-o prin „furcile caudine” ale filtrelor sale cvasi-raționale, pe care însă nu reușește să le mențină „imaculate” de emoția pură, iar în cel de-al doilea, își oferă libertatea de a se exterioriza, de a-și exprima cu forță dragostea, de a vorbi lumii întregi despre misterul cuplului, cu toate „chinurile sale zadarnice”, despre care avertiza Shakespeare cu sute de ani în urmă.
Și pentru că nimic nu este lăsat la voia întâmplării, bineînțeles că și titlul volumului, Alchimia memoriei, are o însemnătate aparte, cel puțin în prima secțiune, poeta invocând deseori memoria, actul anamnetic, introspecția ce se încheie inevitabil cu o revelație, întotdeauna lucidă: „când eram copil/ (dar nu știam că sunt)/ iubeam păsările/ (dar nu știam ce sunt)// le strângeam în brațe/ ca pe o inimă cu aripi/ mi se zbăteau în pumni// până când am înțeles/ din prea multă dragoste/ se poate muri”; „eram o umbră a ceea ce aș fi putut să fiu./ zâmbesc pentru că m-am lovit de inima mea/ care bântuie prin lume/ să te găsească/ să se cuibărească în tine”.
După cum însăși poeta mărturisește în poezia intitulată chiar Arta poetică, poezia sa este „un amestec bizar de inimă rațională”. Iar acest lucru se observă cel mai bine, și nu întâmplător în acel loc, la intersecția celor două cicluri poetice. Astfel că, dacă cel dintâi se încheie într-o notă excesiv de pesimistă, din cauza excesului de luciditate, prin ceea ce poeta a numit epilog (varianta sceptică): „din creștet până la umeri e o hartă febrilă/ semne cifrate pe care privirea le mestecă încet// din umeri până la tălpi -/ o istorie eșuată - / limbaje isterice/ apropieri șuierate/ ca trenul prăbușind șinele/ unei gări părăsite/ un abandon tactil/ o chircire de oase// corpul a devenit un oraș ascuns/ între ruinele emoției/ încep să apară forme de viață noi/ ochii înăuntru și plămânii pe-afară/ aspiră respirația noastră// la la răscrucea viitorului lumii/ brațul orelor s-a fracturat deodată”; cel de-al doilea începe cu o explozie de optimism, chiar dacă aparent și acesta este destul de bine temperat de aburii atotprezenți ai rațiunii: „în fiecare zi încerc să scriu/ cel mai frumos poem de dragoste,/ inima ta e foaia albă a capriciilor mele./ zilnic te arunc la coș./ răbdarea ta îmi încălzește căutarea./ așteaptă!/ atât pot să spun./ așteaptă!/ vom sparge coaja cuvântului:/ vei înțelege” (preambul – varianta idealistă).
Așadar, oscilând perpetuu între rațiune și sentimente libere, Raluca Faraon ne propune o poezie ce se citește în același timp și cu mintea și cu inima, hrănindu-le și pe una și pe cealaltă cu aceeași dragoste de cuvânt.
