Ionuț Iamandi, "Șahiștii. Povestiri", Ed. Eikon, București, 2021
*
Relativ recent, Biblioteca "V.A.Urechia" a găzduit lansarea celei mai noi cărți semnate de gălăţeanul Ionuț Iamandi, o carte scrisă în aproximativ patru luni, dar care pare să fi fost lucrată, șlefuită, esențializată, aproape într-o viață de… șahist, șahul fiind una dintre pasiunile omului de radio, publicistului (cu o rubrică permanentă la "Dilema Veche", "Pe de altă carte"). Desigur, este și meritul editurii Eikon, care a pregătit cartea cu pasiune, încadrând perfect și ilustrațiile inspirate ale Adelei Silvan: cele 32 de povestiri, câte piese sunt la jocul de șah, au fiecare, grafic, câte un rege, o regină, nebuni, cai, turnuri, pioni ș.a.m.d.
Așadar, o carte-obiect (de artă), o carte de dragoste, în primul rând: desigur, întâi pentru șah, dar ghicești și alte povești de iubire: de pildă, în "Marele maestru pe facebook", povestire dedicată marelui maestru Florin Gheorghiu (avem de-a face cu un poem: "Dintr-o fotografie înrămată de pe un perete lăsat gol în rest îi zâmbește doamna lui, plecată de ceva timp în călătoria pe care numai singur o faci și din care nu te mai întorci. De acolo, din tablou, ea îi spune încă o dată secretul de care el nu se mai satură. Și zâmbește și el. Cine poate să știe câte turnee a câștigat numai pentru că ea i-a fost alături? De câte ori i-a împărtășit realizarea estetică a unei partide, iar ea se entuziasma numai la bucuria lui, pentru că de fapt nici nu știa cum se ia en passant, dar asta nu îi afecta deloc încântarea?", p.105), sau dragoste și nostalgie pentru ceea ce înseamnă CLUB de șah ("șahul e de fapt o stare interioară pe care uneori câte un club reușește să o sculpteze."), mai exact un club din Galați, unde s-a format ca jucător, de Galați fiind vorba în câteva povestiri, precum în "Nea Nelu Gorgan merge la cumpărături" sau "Vernisaj", ultimul text din carte.
De la Galați veți fi purtați în întreaga lume, veți călători în timp (nu la propriu-literar, deoarece nu se trece la S.F., cel mult doar la fantastic! Dar sunt texte… istorice la propriu, inspirate din evenimente reale, precum execuția Mariei Stuart și veți fi martori la posibil ultima partidă de șah a rivalei lui Elisabeth I), la New York, via Nebraska, în Rusia țaristă (în "Automatul de șah al țarului"), Europa Occidentală imediat după 1989, cabinetul prim-ministrului României, înaintea vizitei omologului nipon, în Viena interbelică, unde asistăm la (iarăși) posibila întâlnire dintre Stalin și Hitler (care, evident, vor juca șah), Norvegia, Praga, Londra, Orient (între Egipt și Buhara), Hotel "La Flanerie" din Toulouse, unde "îl găsim" pe Boris Afanasevici Balkin, campion mondial la şah, în 1937 (de fapt Alehin, care spunea: "Sunt cetățean liber al lumii șahului."), în Japonia (unde este pastișată elegant o întâlnire-judecată din "Tăcere" de Shūsaku Endō), dându-se o frumoasă definiție jocului:
"- Dar ce e șahul, Takekaze, de nu poți renunța la el? E duh? E zeu? E împărat?
- E ca aerul, stăpâne, nu mă pot lepăda de el fără să mor.
- Asta vom mai vedea! Musashimaru făcu un semn samuraiului din dreapta.
- Pentru ultima oară: te lepezi?, îl mai întrebă acesta pe Takekaze, care tăcu, lăsându-și capul să îi cadă-n piept. La semnalul lui Musashimaru, samuraii se repeziseră asupra lui Takekaze și îl țintuiră deasupra mesei.
- Takekaze, tună Musashimaru, știi că pedeapsa pentru practicarea șahului e moartea. Dar tu vei trăi, însă nu oricum. Vei trăi ca să vezi că poți trăi și fără șah!"
Literar, Ionuț Iamandi se dovedește o frumoasă surpriză. Este un bun constructor al suspansului, mânuitor al instrumentelor și speculațiilor istorice și filosofice, jonglând utopic și distopic, ba și ucronic, experimentând dezinvolt, introducând elemente ale non-ficțiunii (un interviu, par exemple)...
Umorul special trebuie și el menționat: cum spuneam, creează pastișe șarmante, la Kafka, poate chiar Borges (în "Cercul", în "Penultimele clipe ale lui Mahatma Blue", un Borges care știe ce este cloud-ul), "moromețian" (în "Plictis") sau la Gabriel Garcia Marquez, par exemple, parodiind orice dictator, patriarh sau nu: "Dar își găsea o consolare în ceea ce el descria ca fiind genialitatea lui naturală; maeștrii, spunea el, erau făcuți, nu născuți. Numai el era născut șahist, cu un talent neșlefuit, în stare să vadă șah și în cele mai profane lucruri. Da, ca rezultate, Fernando Akiba era ca un pitic amator față de maeștrii oficiali; dar pe de altă parte, el era, desigur - și asta recunoștea toată lumea, cu el în frunte - cel mai înalt pitic șahist din țară și foarte probabil și de pe întregul continent.
Și într-adevăr, îi bătea pe toți amatorii din Amazonia. I se năzărea mai ales pe cei suspectați de acțiuni politice subversive, care erau aduși la palat în lanțuri și pe care îi plăcea să îi studieze și din alte puncte de vedere, nu numai din cel al șahului. Partidele cu ei erau asistate de câte un maestru, plasat undeva sus, într-un balcon sub care se aflau cei doi jucători. În timpul confruntării, deținutul era legat nu doar cu lanțuri la picioare, ci și cu sfori la mâini. Dacă voia să facă o mutare ireverențioasă la adresa lui Fernando Akiba, era imediat tras de sfoară de maestru așa încât să nu o poată efectua." (p.75)
Apropo de istorie, realitate, fabulație, în "Partida lui Dumnezeu" avem personajul Hillsbury, care "vorbea egal, dar convingător.
”- … De ce spun că lumea pentru noi e o mulțime ordonată de fabulații? Pentru că fabulațiile sunt aproximări ale realității. Ele stau la baza percepțiilor noastre. Noi nu percepem lucrul în sine, ci doar o idee a lui. Vedem aceasta cel mai clar în studiul istoriei. Cu istoria nu e nimeni contemporan - îndrăznesc s-o spun, nici măcar cei ce o trăiesc în direct. Și atunci aproximăm informațiile, le numim evenimente și le ordonăm așa încât ele să ne pară coerente. Dar știți ce? Și cu știința e la fel! Fabulăm niște concepte, le ordonăm și facem un înțeles general, o teorie. Omul nu poate trăi fără fabulație, singura portiță de acces a lui la cunoaștere. De ce credeți că există povești, basme, romane și poezii? Dacă am fi putut numi realitatea, toate acestea nu ar fi existat; dar pentru că nu putem, nu ne rămâne decât să facem ordinea noastră în fabulațiile despre realitate.
Hillsbury își șterse ochelarii, bău din paharul cu apă și continuă.
- Așadar, contribuția noastră la cunoaștere e nulă. Noi nu știm decât să aproximăm. Dumnezeu da, cunoaște, El nu aproximează."
Ionuț Iamandi nu aproximează nici el, în ceea ce privește jocul de șah cu literatura. Îi dă șah mat, într-o primă… partidă de povestit nepoților. Și întregii lumi, pasionate sau nu de jocuri ale minții, deoarece, garantez, cartea este pentru oricine poate avea bun(ul) gust de a nu mai vedea un om transformat în gândac, ci într-un pion!
