Pr. Lucian Vasile Petroaia, "Lex orandi. Studii de teologie liturgică", Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Iași, 2021
*
Cartea părintelui Lucian Petroaia are un sumar deosebit de bogat (sunt și aproape 550 de pagini!), aproape caleidoscopic, arătând dragostea autorului și pentru istorie, contemporană și nu numai, zonală, națională și universală, pentru carte și cărți (vechi sau nu) și deloc în ultimul rând, după cum am arătat în alt comentariu, ba chiar în primul și în primul rând, este fructul iubirii de oameni, în complexitatea existenței și a vieții fiecăruia, de la începuturi până atunci unde misterul ia în stăpânire sufletul omului, cu atenție, tact, compasiune, empatie, mai ales când sunt momente foarte greu de înțeles și de acceptat de către prea puțin puternica ființa umană: „un accent deosebit” fiind „pus pe problema înmormântării pruncilor nebotezați”, acestei probleme fiindu-i rezervat un capitol întreg, „Aspecte canonice, liturgice și practice privind înmormântarea pruncilor nebotezați, în Biserica ortodoxă”, (pp.43-73), la acesta adăugându-se „Rânduiala Sfintelor Taine ale Botezului și Mirungerii, în edițiile românești ale Molitfelnicului”, „Canonul pentru primirea Sfintei Împărtășanii: semnificații teologice și sensuri imnografice”, „Rânduiala Logodnei și a Sfintei Taine a Cununiei, în edițiile românești ale Molitfelnicului”, „Slujba Sfântului Maslu - o analiză teologică-liturgică”, „Rânduiala Sfintei taine a Maslului în edițiile românești ale Molitfelnicului și în practica liturgică a altor Biserici”, „Locașul de cult ortodox, de la simbol la mistagogie”, „O rânduială liturgică rară: slujba încoronării”, „Grija pentru cei adormiți în Domnul, în trecutul și prezentul Bisericii. Coordonate liturgice-istorice, semnificații teologice și aspecte pastoral-practice”, „Clopotul: repere istorice, semnificații teologice, funcțiune liturgică”, „Vechi cărți bisericești, ne(mai)cunoscute astăzi”, „Viața liturgică, pastoral-misionară și cultural educațională de la Dunărea de Jos, reflectată în tipărituri zonale reprezentative de secol XIX-XXI”.
Capitolul dedicat clopotelor ne aduce aminte de capodopera lui Andrei Tarkovski, mare cineast creștin ortodox, „Andrei Rubliov”, convingându-ne că o carte importantă este în sine un clopot sui generis, care este pentru cei care au urechi de auzit. De la clopoței (agățați sau nu de toiag, simbolizând „glasul îngerilor păzitori”) la clopote de mari dimensiuni, de la vise cu îngeri care fac din clopoțeii de câmp instrumente muzicale, adică de la episcopul Paulin de Nola, până la patronul clopotarilor Sanctus Fortchernus, de la Carol cel Mare până la la împăratul bizantin Mihail al III-lea, via dogele Ursus Întâiul al Veneției, de la clopote în formă de tub, clopote în formă patru-unghiulară până la cele de bronz deja consacrate, trecând prin diverse tehnici de turnare, cu atenție la Poezia lumii (avem un cântec despre clopot de Schiller tradus de I.Cassian-Mătăsaru, tatăl Ninei Cassian, pp.398-399), părintele poate concluziona: „Metalurgia clopotului depășește deci simplul nivel tehnic și sfera estetică a artei turnătoriei și comportă aspecte de mare rafinament, multe considerate secrete ale atelierelor de turnătorie, care asigură sonoritatea solicitată de beneficiar, în multe cazuri unică.” (p.401 - nu întâmplător în spațiul slav clopotelor li se dau nume, fiind practic „botezate”!)
„Cele mai importante elemente în metalurgia clopotului sunt însă rugăciunea și curăția clopotarului; ingredientele compoziției, procentajele constitutive aliajului, succesiunea lor, supravegherea punctelor de topire și de contopire a elementelor componente, turnarea, maturizarea clopotului, șlefuirea și finisarea lui, toate acestea sunt etape pe care meșterul clopotar de tradiție le însoțește cu rugăciune și cu viața curată. El știe că în clopot se sintetizează sunetul întregului cosmos care Îl laudă pe Creator și că, prin clopot, rezonează în cosmos glasul Creatorului!
Meșterul-clopotar știe că nu poate crea un clopot fără inspirație și fără ajutorul lui Dumnezeu! Mâna care nu se închină, trupul care nu postește, mintea care nu se pleacă nu pot face clopot și nu pot aduce, prin clopot, chemare spre slujbele dumnezeiești, mai ales către Sfânta Liturghie, în centrul căreia stă un «alt clopot», de alte dimensiuni, cu deschidere în sus, în care se află Sângele Domnului - potirul.” (p.415)
Cu savoare de prozator, de Vodolazkin neaoș (sau, dacă vreți, de Sadoveanu, amintit și el, p.407), sunt amintite episoade cu clopote… personificate, condamnate, pedepsite, transformate în tunuri sau viceversa, aruncate în iazuri; bref, se subliniază că prin sunetele sale clopotul este, într-un fel, Glasul lui Dumnezeu, având „întreitul rol, de ponderator al stihiilor cerești, de mijlocitor al rugăciunilor creștinilor spre Domnul și de interpret fonic al voii divine spre oameni”! (p.412)
Deosebit de interesant (și emoționant) este capitolul dedicat „vechilor” cărți bisericești (înțelese, simțite ca ființe vii, cu viața și moartea lor), care este argumentat astfel:
„Cartea bisericească veche alcătuiește un corpus distinct în patrimoniul sacru mobil. Bisericile cu istorie, mănăstirile, Centrele eparhiale, colecțiile muzeale, centrele de restaurare care dețin astfel de piese livrești le păstrează cu scumpătate ca pe niște tezaure, le etalează în expoziții temporare sau permanente în cadrul unor evenimente culturale de ținută sau le pun în valoare prin editarea unor cataloage, de interes pentru specialiști și nu numai. Cu toate acestea, în evul nostru excesiv de pragmatic și atât de secularizat, de multe ori chiar și exemplarele rare - mai căutate, spre cercetare - sunt, din nefericire, date uitării sau nepuse în valoare suficient.
Această observație (realistă, de altfel!) a generat motivația-mesaj a studiului de față: unele dintre cărțile bisericești cu un conținut liturgic, duhovnicesc, moral-spiritual, canonic etc. sunt folosite astăzi tot mai rar atât în cultul obștesc sau în cel particular, după caz. Unele nu mai sunt deloc folosite! Acestea însă nu trebuie lăsate «să moară», așa cum s-a întâmplat cu unele dintre «surorile lor mai mari»! Primejdia este iminentă însă pentru unele. Să dăm câteva exemple: la câte biserici parohiale sau în care mănăstiri se mai citește astăzi din Cazanie? Câți dintre bunii noștri creștini mai iau cuvânt de folos din Lavsaicon, din Limonariu, din Everghetinos, din Pandoc sau chiar din Pateric sau Materic? Câți creștini mai folosesc astăzi, în rugăciunea lor particulară, Mica prăvilioară sau chiar Ceaslovul ori Psaltirea? Același răspuns la toate aceste întrebări: puțini, tot mai puțini! (...) Într-adevăr, multe titluri de carte bisericească, expresie a vieții liturgice și duhovnicești dinamice în epoca amintită (în special Ottocento-Novecento), au dispărut! Toate cărțile despre care se va face vorbire mai jos, cândva «vii» și prezente în cultul liturgic obștesc sau în uzul particular al evlaviei creștine, «au murit»! Prea puține se mai află doar în colecții, depozite, fonduri de carte «veche», unele în număr extrem de redus sau chiar unicate.
Studiul de față este și un semnal de alarmă pentru ca toate cărțile enumerate mai sus (nota și a.g.s.: dar și altele!) (...), aflate sub aceeași «amenințare», să nu se adauge celor despre care se face vorbire mai jos; să nu ajungă titluri și conținuturi despre care să nu se mai știe nimic! Pledoaria și îndemnul de față trebuie să ne dea motive să credem în «destinul» fericit al cărții bisericești, care ar trebui să biruiască secolele prin mesajul ei sacru, prin frumusețea tipografică și prin iubirea cu care creștinii îi dau viață și primesc nădejdi de viață din cuvântul de pe filele ei.” (p.418)
