În „Stay a while: Romanian/Australian anthology contemporary poetry & prose: 54 writers (edited by Mihaela Cristescu & S.E. Crawford, Ed. Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2021), o bijuterie de carte propusă din nou de Mihaela Cristescu și prietenii săi, în primul rând, co-editorul Sue Crawford și ilustratoarea Luminița Șerbănescu, sunt trei autori gălățeni: Luminița Potîrniche, Marius Grama și… australiano-canadianul, rămas cât se poate de român, Dorian Stoilescu.
Luminița Potîrniche propune o proză lirică ce are ca motto quasi-aforismul „dacă mai ești capabil de dragoste, înseamnă că dacă nu L-ai văzut pe Dumnezeu, sigur Îl vei vedea.” Titlul: „Uneori e octombrie”, care poate însemna că uneori… este poezie, alteori aproape... un reportaj: „Două august puțin înainte de prânz. Centrul orașului pustiu.” Și, totuși: „Deasupra Dunării lumina pare mai lăptoasă. Încep să decelez gustul toamnei din senzația intensă de vară. E ceva acolo pe cerul gurii, o ușoară tentă de vară târzie mai spre toamnă. Momentul de alienare, doar o secundă…(...) Îți dă un pic de apartenență chiar și dezgustul, neplăcerea, respingerea. Un tot. Un amalgam. Umbra unui om cu care ai copilărit îți cere un leu de țigări. O fi el, oi fi tu, ar putea fi protecția altcuiva, o premoniție. Deasupra, copacii sunt plini de vorbe, de sunete, chicotele fetelor de liceu ieșite la promenadă, șoaptele îndrăgostitelor la prima întâlnire, duioșiile nevestelor tinere sprijinite de brațe cu verighete noi, strălucitoare, melopeele aproape bătrânelor care își regretă tinerețea pierdută. Dar într-o zi toate acestea vor desfrunzi. La primăvară memoria naturii va fi selectivă. Unele secvențe se vor pierde și nu vor mai înmuguri niciodată.”
Marius Grama introduce și Nebunia în ecuația cărții, ca o artă, este drept, dacă ne orientăm după titlul unuia dintre cele trei texte, care începe așa (motto-ul putând fi sau nu înșelător):
"I am a repellent, disgusting, hideous leech who entered these pages by force. I learnt to write last week and since then I have been practicing this torture. Put your hand on the forceps and save me. Save yourself. I love you so much…”): „ NEBUNIA CA O ARTĂ” - „toți acești pumni care mă lovesc au fost făcuți ca să mângâie/ toate aceste brațe au îmbrățișat cândva/ șpițurile pantofilor dintre coastele mele au tremurat în/ emoțiile unei întâlniri pe nevăzute/ pârâie scârțâie se afundă în carne și despică oase/ usturimea îmi spune că până la urmă/ nebunia nu poate fi o formă chiar atât de rea a existenței/ dacă pot și pot încep să număr loviturile/ o contabilitate absurdă în care nu mai aștept ca adunarea să se oprească/ ura mă strânge ca un corset și parcă mă anesteziază/ undeva foarte departe/ clinchetul râsului dezlănțuit al unui copil/ îmi spune că totul va fi bine/ orice naștere e trecută prin filtrul unei dureri vecine cu nebunia/ și probabil/ orice moarte")!
Jurnalismul (omul nostru este de atâția ani corespondent Pro TV!) își spune și el cuvântul/ cuvintele, dar știrea scurtă de la orele 17 este înghițită de meditația asupra condiției umane, asupra timpului și spațiului, percepute aproape cuantic:
„piața înghite indiferentă sute de pași grăbiți/ pe minut/ e un ecou care cutremură tarabele/ le zgâlțâie ca într-un atac de panică/ pe ele timpul și-a scrijelit iubirile neîmplinite/ pe ele au putrezit știrile înfipte cu litere negre în ziare devenite străvezii/ ele au susținut tone de vise/ plictiseală/ intimitate la kilogram/ o pasăre zăpăcită/ căreia am putea să-i spunem porumbel/// dar nu alb -// trasează linii încâlcite pe bolta de sticlă a halelor/ și ea a învățat să păstreze distanța/ până când din toate astea nu a mai rămas nimic/ până când a devenit un simbol al singurătății refugiate în albastrul nefiresc al cerului/ până când nimeni nu a mai vrut să privească în sus/ până când perechea nu a însemnat nimic altceva decât cealaltă șosetă/ (...) nu-i nimic/// îmi spune un demon aciuat pe umărul stâng/(puțin mai sus de inimă)/ și din florile gloanțelor au învățat să răsară generații care au purtat steagurile fericirii/ da// nu-i nimic/ zilnic dăm lupte/// iar aceasta e o luptă din care merele stricate vor ieși învingătoare/ nu-i nimic/ piața e doar un mecanism care și-a oprit deocamdată/ divizia de tocat strigătele/ agitația/ nervii și euforia fiecărei zile/ doar un porumbel/ poate/ dar nu alb/ e e ajuns pentru a-i despica hotărât liniștea dintre viață și moarte” (p.73) Am citat din poemul „Piața fără cântar” (parcă inspirat premonitoriu de evenimente care speram să nu se întâmple, cum este războiul din Ucraina), alt poem, „Frica” stând sub aceeași amprentă vizionară, jokerul din ultimul vers găsindu-și un interpret real: „frica agățată ca o maimuță amuzantă în spatele tău/ te face să vezi umbre fără sens pe lumea asta și lumea cealaltă/ să numeri zerouri și să tremuri înainte de a termina șirul logic/ să cauți acolo unde nu vrei să găsești nimic/(...) frica vine de foarte foarte foarte departe/ dintr-un pumn strâns care/ dacă s-ar deschide/ ar putea să țină în palmă dansul aproape himeric/ al unui joker dement”... Desigur, este o aluzie și la un film, și el destul de controversat… Poezia lui Marius Grama continuă să fie destul de „angajată” social-estetic, dar poetul a găsit întotdeauna resursele de a emoționa în primul și în primul rând artistic…
Dorian Stoilescu alege limba engleză (multe dintre creații, evident, cel puțin cele ale australienilor din carte, sunt în engleză!), motto-ul celor trei poeme fiind: „To me love is the highest level of knowledge, intelligence or experience for creatures (not only humans).” În traducerea autorului, căruia îi mulțumim pentru disponibilitate, cităm două dintre cele trei: „ghioceii”- „unii cred cerul că are rânduri nesfârșite/ de pereți glisanți pe care-i deschid-închid// oricât voiesc. ei cred că au anumite uși,/ anumite paravane, ce pot ascunde// stelele, scoțându-le mai apoi/ dintr-un sertar plictisit pentru a se situa// la o depărtare convenabilă,/ oricând, de toate sentimentele.// ghioceii râd de toate astea, împingând/ în plină iarnă straturile groase de zăpadă.”
Al doilea: „mântuire” - „surâsurile poeților sunt/ păsări în zbor// opresc neștiut/ plânsetul// ele sunt roată de rezervă/ a istoriei lumii// renunțarea stelelor/ la ele însele.”
În altă ordine de idei, ca să spunem câte ceva și despre restul antologiei, Mihaela Cristescu, entuziasmată ca de obicei, realizează, în aceste vremuri ale holerei (și iată ale războiului… din vecini), un alt miracol, o antologie continuând o serie remarcabilă (este al șaselea volum!), care a înfăptuit istorie în ceea ce privește relațiile româno-australiene (și nu numai!). Iată ce declară în scurta prefață:
„Pentru o perioadă în care judecățile de valoare au devenit necesare într-o măsură mai mare decât obișnuiam să descoperim în viața cotidiană, credința, speranța și dragostea își/îți rediscută, ca sistem de virtuți, locul lor în literatură, drept formă, sens și conținut. Avem nevoie, chiar și numai pentru un moment, de un punct de reper la care să nădăjduim pentru viitor și pe care să îl lucrăm în lutul prezentului.
„Stay a while” ne vorbește, așadar, despre o reîntoarcere scurtă, dar concretă, la iubire, în contexte, puncte de vedere și iluminări definite de spiritul uman copleșit de dorința perfecțiunii.” (p.7)
