(!) nu ştiu cum se întâmpla că, de fiecare dată,
când mă duceam acasă,
mama şedea senină şi tristă în faţa porţii
şi era foarte frumoasă
şi cu mâinile întinse spre dragul ei de băiat
ajuns să rărească din ce în ce mai des
dorul de părinţi şi de satul
pe care l-a înţeles
din vorbele şi din dragostea ei -
femeie de cuvânt şi de pace întotdeauna,
chiar dacă plângea deseori
şi aştepta până răsărea luna,
până răsărea soarele... până într-o iarnă
cu multă zăpadă şi vânt,
când am găsit poarta singură
şi când prima oară mama nu s-a ţinut de cuvânt (!)
Din colecţia "Cele mai frumoase/triste poezii rămase tablou" ELEGIE la POARTĂ [de/spre MAMA] Scris de Ion Zimbru
Etichetat cu
Ion Zimbru
Articole recente - Ion Zimbru
Omenirea gunoaielor și gunoaiele Omenirii Din colecţia „Cele mai triste poezii rămase tablou” NEGREŞIT (declarație de vinovat) Omul fără 3,14 Din colecţia „Cele mai frumoase poezii rămase tablou” MURITORUL din URMĂ [la mormântul Getei Stoian – Veșnică Amintire!] INEVITABIL şi NEGREŞIT (III)
Mai multe din această categorie:
