Romanul ca o casă de sărbătoare, în care sunt oaspeți de seamă

Romanul ca o casă de sărbătoare, în care sunt oaspeți de seamă
Evaluaţi acest articol
(2 voturi)

Iosif Roca, ”Serafina”, Editura ePublishers, București, 2022


Iosif Roca confirmă, prin noua carte, un roman de data aceasta, seriozitatea preocupărilor sale literare din ultimul timp, universul propriilor amintiri (sau ale celor din familia sa) fiind iarăși principala sursă de inspirație. Scriitura domniei sale capătă accente noi, tăietura frazelor devine mărturie a experienței literare, religiosul însuflețind întreaga structură, chiar dacă și o anume (anti)spiritualitate, „magia neagră”, are un rol destul de important, unul dintre punctele forte ale cărții fiind opoziția dintre o serie de personaje, dintre care Marta își va revendica supremația (ca un fel de Regina Mamă vitregă din Albă ca Zăpada). Din generații întregi de femei care se ocupă de magia neagră (făcând schimb de experiență și de substanțe interzise cu șătrărese), Marta va deveni cel mai bine realizat personaj negativ din opera lui Iosif Roca, fiind foarte apropiat de realizările (exagerând un pic!) lui Stephen King, în opoziție cu personajul care dă titlul cărții, un adevărat simbol al bunătății, omeniei, bunăvoinței: Serafina Cunigunda! Nimeni altcineva decât mama scriitorului, căreia îi este dedicată cartea, astfel: „Mamei mele, după o sută de ani de la naștere”!

Așadar, parcă o mult mai mare atenție în construcția personajelor principale, cărora li se dedică pagini memorabile: totuși, cum se întâmplă în tragedia lui Shakespeare, „Iulius Cezar”, într-o bună parte a textului, personajul principal lipsește, prin contrast evidențiindu-se importanța acestuia. Practic, partea a doua a cărții (în total sunt trei, a treia fiind mai consistentă: aproximativ 170 de pagini din cele 304!) începe chiar cu nașterea Cunigundei (botezată Serafina doar la Biserică, cum se mai obișnuiește!), iar din numita parte a treia, „Între răsărit și apus”, avem pagini numeroase în care Serafina este naratoarea!

Dacă am începe cartea de la subcapitolul 44 (p.230), parcă am fi în scenariul unui film neorealist italian:

„Mihai se stinse doar la patruzeci și patru de ani lăsând în urmă cinci copii. (...) Serafina rămânea neajutorată în fața unor provocări de neimaginat. Totul devenea diferit. Munca din zori și până seara nu era de ajuns. Eforturile ei atingeau imposibilul. Toate acestea pentru familia ei, pentru copii, pentru credința și dragostea de viață. Seară de seară se hrănea din Cartea Sfântă, dar după câteva cuvinte citite ațipea locului. Copiii o priveau încrezători. Pentru că nu se plângea niciodată, ei credeau că totul este în regulă și nimic nu perturba viața lor.” Pe pagina alăturată, naratoarea, parcă „traducând” (nu în „graiul” despre care se aduce vorba și în această carte, dar care este „personaj în sine” în alte cărți ale lui I. Roca: graiul ceangăilor!): „Uneori mă simțeam învinsă. Nu crezusem vreodată că îmi va fi atât de greu. Mă puteam bizui doar pe mine și pe copiii mai mari. Încercam din răsputeri să-i protejez. Dar - mâncare de trei ori pe zi, haine curate de școală, încălțăminte, îngrijirea animalelor și a gospodăriei, lucrul câmpului și multe alte treburi - cum le mai puteam face? Răceala mă țintuise și ea la pat și parcă nu mai trecea. Copiii nu au nicio vină. Ei nu trebuie să simtă slăbiciunile și îngrijorările mele. Aveam nevoie de ajutor. Plângând am luat Biblia - singura mângâiere - și am deschis-o la întâmplare și am citit din Evanghelia după Sfântul Matei: „Deci nu vă îngrijiți pentru mâine; căci ziua de mâine va îngriji de la sine: destul este zilei răutatea ei.”...

La un moment dat (ca și în alte cărți ale lui Iosif Roca, există o componentă monografică substanțială, satul Faraoani și cele apropiate fiind ținta) se relatează pregătirile și apoi înălțarea unei case noi: se începe chiar de mai jos de temelie - „Groapa pentru pivniță este terminată și de câteva zile focul arde pereții. Martin (n.n.: bunicul) știe bine rostul lucrărilor. Focul trebuie întreținut mai multe zile, până se arde pământul și se întărește ca și cărămida, pentru a rezista chiar și o sută de ani. Când totul va fi gata, va începe construirea casei noi. Toate materialele sunt pregătite: tălpile de stejar fuseseră tăiate pe dimensiuni, pietrele duse aproape de locul de folosire, furcile verticale și nuielele pentru pereți erau și ele terminate. Lutul negru și cel galben fuseseră depozitate în apropierea șopronului, iar paiele alături. Casa va fi orientată cu fața spre răsărit, va avea două camere spațioase, tindă și prispă înaltă.” (p.51) Probabil cam așa se pregătește și Iosif Roca, gospodărește, pentru un nou roman. Și apoi acesta arată „ca o bijuterie nouă. Prispele înalte, pereții proaspăt văruiți, iar stuful de pe acoperiș așezat și tăiat fără cusur. Beci, sobă și horn trainice, pod întărit pentru depozitarea cerealelor și uscarea porumbului. Garduri noi, șură nouă, acareturi bune, animale sănătoase și puternice. Camera de curat fusese împodobită cu multă grijă. Păretare colorate, covor deasupra patului și ștergare deasupra geamurilor. Laițele acoperite cu țesături în romburi discrete, steluțe și flori, înfrumusețau locul. Către spatele camerei se afla ușa de intrare în cămară. Camera de locuit avea în plus soba cu plită și cuptor, dulapul de vase, băncuța pentru găleata de apă, suportul pentru strachini și oale. Paturile fuseseră așezate de-a lungul pereților, iar ferestrele aveau bare din fier, verticale, prinse solid în toc. Nucul dintre cele două case străjuia locul.” (p.64)

Într-un fel, invitația scriitorului în universul său cuprinde și vizitarea acestor „case”, „camere de curat”, cu personaje „trainice” (chiar dacă unele sunt parcă de pe altă lume, precum „primul bărbat”, „îngerii”, „Duh de Lumină”, „Izvorul Veșnic”!), puse pe taifas, dar și la povestit! Fir de aur este un potir, mai exact o comoară în care sunt și potire, pe lângă firul spiritual: Duhul (necurat) al acestei comori dezbină, plutește și între cele două case, ale fraților „Cain și Abel” - emoționantă împăcarea celor doi frați, după ce este „înfrântă” magia neagră! Teribile paginile în care aceasta acționează, în special prin mai sus numita… Marta! Și la fel de cutremurătoare ultima întâlnire dintre Marta, pe patul de moarte, și Serafina, în ultimă instanță, dintre o posedată și o sfântă:

„- Serafina, nu mai am mult de trăit. Iartă-mă pentru tot răul făcut familiei voastre. Îți spun - eu i-am omorât pe tatăl tău, pe mama ta și pe soțul tău. Am căutat să omor și copiii. V-am făcut mult rău. Comoara mi-a luat mințile. Mai este ceva din comoară?
- Da. Mai este un potir din aur la rădăcinile nucului mare din grădina noastră.
Vestea o făcu să tresară pe Marta. Țipă la Serafina:
- Du-te și adă aurul, vreau să mor cu potirul în brațe și să-l iau cu mine în mormânt.
Fără niciun cuvânt, Serafina îi deschise degetele de la mâna dreaptă și îi strecură în pumn rozariul cel roșu, după care rosti:
- Iartă-mă și Dumnezeu să ne ierte!
Uluită, Marta îngăimă:
- Pentru ce să te iert?
- Amândouă suntem greșitoare. Iertarea este spre binele nostru. Ca să primești iertarea Domnului trebuie să ne iertăm reciproc!” (pp.267-268)

Desigur, „crimele” pot fi doar în mintea Martei (care făcea tot felul de vrăji cu „argint viu” ș.a., „o poveste” ar fi putut fi capitolul cu un bici fermecat! Soțul Serafinei, primul, Mihai, părând să fi murit din pricina biciului!), lumea satului mai crede în magic, Serafina crede și ea că nu e ceva curat în unele dintre morțile rudelor sale apropiate, cert este că atmosfera aduce cu cea din Macondo a lui Marquez ori cea din „Rezervația” lui George Cornilă, dacă nu chiar și cu aceea din cărțile lui Juan Rulfo sau „La Barraca” lui Vicente Blasco Ibañez, tradusă și sub titlul „Casa blestemată”! Naturalism, dar și realism magic, dar fără exagerări, poate și pentru că „personajele preoți” sunt atât de puternice: părinții Dominic, Andrei, Menghereș, Celestin, Bejan, Petru, Iosif (de fapt doi Iosif), Bonaventura sunt exemple pentru săteni, înfruntând „teroarea roșie”, instaurarea comunismului, prigoana adusă oamenilor gospodari (aici mai apare un personaj negativ memorabil, Ilieș!)...

Bref, un nou episod din epopeea neamurilor Cotior și Roca, într-o manieră inconfundabilă:

„De sute de ani, neamul Cotior supraviețuiește în aceste locuri. Își păstrează rădăcinile, transmite mai departe credința și are grijă de urmași. Visează, împletește amintirile cu visele și le încununează prin rugăciune. Duce totul mai departe…”

Întrebarea din final a autorului este, desigur, retorică: „Am voie să scriu și să public o carte despre mama în contextul unei realități: mama nu mi-a vorbit despre viața ei?”

Citit 855 ori Ultima modificare Vineri, 20 Mai 2022 01:35

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.