* Violeta Craiu - Inima vinului verde – jurnal portughez imaginar, Ed. Sympoesium, Iași, 2021
După o carte de povești, Violeta Craiu se întoarce la poezie (Inima vinului verde – jurnal portughez imaginar, Ed. Sympoesium, Iași, 2021), la fel de surprinzătoare ca în volumul „Alidada”, tot de poezie, unde puncta la capitole precum originalitate și autenticitate, super-eroii unui neo-marxism neaoș și oarecum involuntar fiind acolo drumarii, „bănuiți” de un cult al muncii și al unor zei prea puțin cunoscuți!
Departe de... „Munții înalți ai Portugaliei”, de construcția inedită literară a lui Yann Martel, care își plasa acțiunea romanului în Portugalia, dar cu aceeași îndrăzneală, deoarece, atenție, scriitoarea româncă nu a fost încă pe meleagurile lusitane! Doar aduce un omagiu spiritului acelor locuri, demonstrând că Poezia te face, te poate provoca să trăiești liric o experiență greu de imaginat, la acest capitol al imaginației aducând omagiu unor consacrați scriitori portughezi, precum Faria, António Lobo Antunes, Fernando Pessoa, José Luís Peixoto, Jose Saramago, Luís de Camões, Luís Miguel Rocha, Rui Zink, Gonçalo M. Tavares...
Rui Zink, cel care a scris „Instalarea fricii”, un roman premonitoriu, apropo de pandemia pe care toți o suportăm cum putem, după... imaginație și tărie sufletească ori de caracter, poeta întrebându-se la un moment dat: „De ce mi-era frică?
Un instinct de apărare se ghemuise firesc în trup umbrindu-mi așteptările, gândurile...”! În altă parte este încercată de o frică rebelă! Dar, de fapt, Violeta Craiu „instalează” o dragoste nebună după o țară (totuși, cel puțin pentru români) exotică, care chiar a marcat istoria Mare a omenirii! O țară simbolizată de un Amant misterios, de un străin deghizat, o dezamăgire târzie, după cum aflăm chiar din primul poem, dar o dezamăgire cât o certitudine din partea zeului Eros sau a oricărui alt zeu, zei cărora le tot cerșim câte un semn, o minune!
Primul poem se intitulează „Se macină timpul”, iar timpul chiar este important în acest volum („Timpul răscolește anotimpurile tăcerile, iertările și visele/ se prind de un veșmânt colorat”), dar poeta nu „pleacă” în căutarea sa, ci „muncește” la inventarea unui alt timp, aproape a unui alt ego, dacă nu chiar un alt spațiu, al unei armonii marcate chiar de al al doilea poem: „Fugarul cu sărutul despărțirii pe buzele încă fierbinți/ murmura jurăminte simple de amor, inhalând treptat otrava morții/ Suferință sau neșansă?/ Între Cer și Pământ/ trompetele îngerilor cântă asurzitor/ partituri de Benny Goodman și Charlie Parcher.// În armonii de cântece și culoare Amantul privește extenuat/ cămașa albă pictată cu flori cărămizii lasă mâinile să-i cadă pe piept gândindu-se la viață/ Ce minunat!/ Plăcerea poate fi ostenitoare și uitarea o improvizație de moment/ Totuși, iertarea/ rămâne singura rugăciune pe care nu o poate rosti/ în destrăbălarea sa”...
Da, este mult jazz în acest volum, jazz liric, dar și fado, magie, existențialism, dacă vreți, magie existențialistă quasi camusiană, dacă tot este pomenit Albert, dorință, regrete, dar cam ca în Edith Piaf („Când lumea respecta cuvântul scris/ umbra cerului se îmbăta cu aroma iluziilor/ sufocate de vinuri învârtite în pahare.// Câtă noblețe!”), personaje istorice și peisaje „de acolo”, culori, alcooluri, regi, regine, caravele, cetăți, cavaleri, mauri, misticism deloc facil: „Caii alergă prefăcându-se-n îngeri// cineva, cândva va desena sau va scrie despre un țărm al începutului...”
Într-adevăr, dinspre apele Oceanului Atlantic, Portugalia este numai bună pentru o metafizică a începuturilor, intuiția Violetei Craiu este înrudită cu cea a unor poete importante, care nu au visat o altă lume, ci chiar „au cucerit-o” la propriu (Nora Iuga, par exemple)!
Luciditatea îi poate fi aproape prozaică, ca într-un reportaj într-o capitală europeană pustiită de atacuri teroriste fără odihnă: „Scapă cine poate.// Disperarea se întinde pe tot continentul/ Infernul stă la pândă/ așteaptă să ne stingem brusc/ cruciadele nu mai sunt de ajutor/ comorile lumii s-au pierdut între secole/ iar cuvintele sunt bine ascunse în cărți prețioase/ se zbat să iasă la lumină.”
Această „zbatere” ar fi una dintre caracteristicile volumului, deoarece, nu-i așa, există „Furtuni la Cabo de Boas Esperanza/ corăbii portugheze/ strălucesc înclinate la orizont”, dar „Crucea da Gama veghează!”, de aici un balans, un dans continuu de idei, cuvinte, ritm, neliniști, „îndoieli, întrebări fără răspuns, tăceri peste castelul acoperit de umbre și peste castaniete.”, „amărăciune” și dulceață, treceri de la cântece de leagăn, cum numai o mamă poate cânta, la strigăte de iubită rănită: „Strigătul meu disperat nu l-ai auzit,/ visurile nu au mai prins viață,/ iar presimțirea s-a pierdut nicăieri./(...)/ trupurile noastre mai ard şi mai ard...”
Este, din unele puncte de vedere, carte de pasăre Phoenix, cu învieri de cavaleri medievali gata să lupte pentru un viitor acum greu de descris, visat, poate chiar de trăit, deși, chiar dacă acum asistăm la un cult al morții bizar, dragostea va fi mereu aceeași: „Dragostea rostită-n versuri/ în săptămâni fără sfârșit, crește și crește în acorduri de lăută -/ sânii goi saltă șiraguri de coral alb înșirat pe ață roșie, de mătase...// Tinerețe, tinerețe/ picurată pe o scoică striată!!!”
Deoarece Iubirea, împreună cu Tinerețea, renasc, Violeta Craiu, hotărând că „realitatea nu mai este o poveste”, ci... Poezie, Creație continuă, Agonie, nebunie (sau absurd existențialist, după cum spuneam mai sus), Iubire dincolo de definiții, folosește pentru călimara simbolică spuma valurilor ce se zdrobesc de continent, eternitatea unui tsunami care a distrus cândva Lisboa.
Între iluzii și tristeți, din frumuseți și efemer, cu un dor schilodit de o Inchiziție subiectivă întotdeauna, pentru care „Aurul, gloria, bogăția și vinul Portugaliei trezesc admirația...”, Violeta Craiu realizează, în ultimă instanță, un eseu inedit, cu invitați de onoare (deja menționați): „E tăcere în pădurile de lauri/ pe un pat de crengi lemnul ne-mplinește răbdarea lui Fernando Pessoa/ pusă la încercare// Pe o placă de surfing îndrăgostit de fiecare val Rui Zink/ calculează distanța în mile marine// Corăbiile uitate în adâncuri peste care plutesc iahturi scumpe maiestoase/ timpul nu aude pulsațiile inimilor nălucirile curbează orizontul/ Madeira însorită, răsuflarea ta/ ne-ncurcă pașii cu miros de sardine muzica și dansul ne leagănă trupurile/ trupurile-Trup// cât ne mai amețești cu vinul faimos?”
Mănăstirea Santa Clara, Coimbra, biserica Alcobaca, râul Mandego, fluviul Tejo, Porto, râul Douro și podul Dom Luis, podul Vasco da Gama de pe râul Tejo, biserica Sao Francisco, Librăria Lello, grota și plaja Benagil, rua Augusta, cartierul Baixa, regiunea Algarve, desigur, Lisboa, capitala, apoi Fatima, Mecca Portugaliei, toate acestea și nu numai, culorile, gusturile, sunetele, te înnebunesc, „traduc” ceea ce Pessoa scria cândva, citat fiind de scriitoarea brăileană:
„Simtă cel ce citește!”
Și, desigur, trezesc un dor la fel de nebun de ducă, de cunoaștere în direct a ceea ce este doar... literaturizat atât de viu! Cu ajutorul unor muze cu adevărat „duse”: „Muzele nebune recită un poem nemaiauzit/ despre o iubire inocentă:/ o balerină își etalează fanteziile grațioase/ pe o placă albastră de surf/ săltând pe valuri înspumate.”
Bref, se mai poate constata cum poeta demonstrează înrudirea spirituală dintre români și portughezi, prin diverse referiri și mijloace artistice. La urma urmelor, Dorul, dorurile, saudade, ne leagă, aproape misterios, două extremități latine ale unei Europe care, după pandemia menționată de vreo două ori în carte, va reînvăța să viseze frumos!
