- Maria Mănucă, "În triunghiul cocorilor", Ed. Timpul, Iași, 2022
Într-un film belgian din 2019, de o frumusețe stranie, „Adoration”, un personaj de o bunătate înrudită cu sfințenia, Hinkel, crede în reîncarnare, bănuind că soția sa, Jeanne, s-a reîncarnat într-o cocoară și că îl… așteaptă! „Adoration”, povestea a altor doi Eva și Adam, fugind dintr-un promis paradis artificial, la vârsta adolescenței timpurii, Gloria și Paul, ne prezintă eterna povestire a omenirii, a splendorii, dar și a întunecării (se poate înțelege cum începe să fie adorată… Zeița!), Cain și Abel gângurind și ei… În scena de final, cocorii au ultimul strigăt! Film împlinit de poezie, căruia i se potrivește bine Monada 3863 - „Poezia - răceala de gheață a absolutului, față în față cu focul mistuitor al iadului din noi.”
Cea mai nouă carte a Mariei Mănucă (scrisă oarecum la patru mâini, existând un dialog aparte, special, cu scriitorul Marcel Mureșeanu din Cluj Napoca, fiecare poem apelând la „monadele” sale - amintind și de un volum fascinant al lui Lucian Vasiliu - publicate în volumul ”Monede și Monade - antologie 2001-2019”, Cluj-Napoca, Editura Avalon 2019), pe care abia ați terminat să o savurați, este… sub semnul acestor păsări renumite pentru faptul că, atunci când formează un cuplu, sunt împreună până la moarte! Și sub semnul dragostei (și omagiului, Adorării) pe care Maria Mănucă o poartă regretatului Dan Mănucă, om exemplar pentru cultura românească a ultimului veac!
Al treilea poem din carte este chiar „În triunghiul cocorilor”: „În dimineața aceea cu soare/ cămașa ta/ Se făcea tot mai albă/ Picioarele ți s-au alungit,/ abia atingeau trotuarul./ Cămașa ta în dimineața aceea/ părea penaj sidefat de cocor/ un cocor căzut în stradă/ Nedumeriți, oamenii te atingeau/ ca pe o minune/ Cu degetele lor curioase lăsau urme…/ Te-a atins lumea, iubite!/ Cămașa-i umbrită/ pete cenușii îi întunecă inocența/ Trebuie să o spăl/ mereu să o spăl/ să rămână un penaj alb, mătăsos/ Cocori abia atingeam trotuarele/ lumea… strada/ să nu ne ajungă din urmă./ Mai repede, mai repede/ îmi spuneai,/ să ne înălțăm/ să ajungem cocorii/ să intrăm în triunghi.” Monada aleasă este Monada 307 - „Idealurile - nisipuri mișcătoare cu albi clopoței fără limbă.”
Apropo de Triunghi, știm semnificația acestuia în creștinism (și nu numai), „spălarea”, purificarea are loc prin fiecare poem, care poate fi ca un fel de epistolă către rai sau dinspre rai, învecinat cu grădina din Monada 25992 - „Poezia a mai dat o raită prin grădina filosofiei;/ s-a ales cu o mușcătură de șarpe./ Mai mult se teme decât o doare.”
Pentru Dan avem dedicat poemul „Iubite pasăre-n vânt”: „Pe ce pânză, de cine țesută/ cu ce culori/ să-ți zugrăvesc icoana// Te-ai rupt de rădăcini… rupte/ nu se mai prind în pământ/ și rătăcești fără pământul tău, ție dăruit/ fără pânzele de apă din adânc/ fără pânze de senin, drept acoperământ./ Ești pasăre în vânt, iubite!/ dai roată casei/ în suferință o încercuiești/ tot mai ușoară ești/ tot mai luminoasă pasărea mea!/ De tine mi-e atât de departe…”
Monada aleasă este 3473 - „Cu cât lucrurile devin mai de necrezut, cu atât mai mult se întâmplă. Cât de adevărat este că de multe ori observăm mai degrabă absența cuiva decât prezența sa. Cele două stări comunică între ele. Sunt pe rând, când personaj, când mască.”
* *
Omul (Maria Mănucă), după cum ați simțit, s-a metamorfozat, este Omul-Poezie, devine din ce în ce mai mult cuvânt (și al presimțirii firești: „Cusătura dintre suflet și trup e gata/ să mi se desfacă… și ce grea e coroana// Voi salcâmilor!/ În florile voastre trăiesc îngerii de Alb/ Ocrotiți-le inocența/ Opriți goana norilor cât o clipă/ de-o frunză/ de-o petală de albastru/ dați-mi-o!/ pe inimă s-o așez// Așa să aștept poezia!”), a fost… ascultător, bun discipol, supunându-se ritmurilor cosmice, gata să fie/să devină ploaie (magnific poemul „Iubite, ploaie rară!”), ninsoare, apus („Amurgul…/ cum mai calcă pe acoperișuri/ cu copitele-i roșii…/ lasă în urmă amprente de foc”; nu întâmplător, totuși, parcă Amurgului i se dă un rol mai important: „Miracol/ din miracolul universului/ așa e amurgul/ Împărățește în cer și pe pământ…” ș.a. Practic, o parte a volumului ar trebui să-i fie dedicată! Alta ar putea fi „Ploaia”! Din cele patru, unul îi este îndatorat și prin nume, indirect: „În triunghiul cocorilor”, „Vârstă prelungă - Închisoare de aer”, „Să ai grijă de lumină!” și „Iarăși te chem, Don Quijote!”) ori răsărit, val de mare, așteptare: „Din stea sau pământ/ așteptarea-i magie/ e neliniștea/ e pasărea măiastră oprită o clipă din zbor/ și prea-plinul amforei coborând cu istorie.”
Omul-Poezie, îmblânzind Iadul „din noi”, dar și „materiile” („Din piatra pietrei au scos sămânța de piatră/ Îmblânzită, au aruncat-o pământului/ El naște țărâna/ din facerea țărânei/ din piatră se naște și zborul…”), trăind și Natura, a încercat să cunoască toate avatarurile Poeziei, definind, definind, ridicând metereze în fața cărora a ridicat „… catargul/ în vârf flutură cămașa mea albă/ cu însemnele de castă: inocență și poezie./ Cămașa albă ar putea fi și pasărea casei/ cu sălașul pe horn.” Gata de luptă este inocentul adevărat: „Tu poezie/ îmi ții degetul pe trăgaci/ ridici cupa de cununie/ și-mi dai să beau cu flautul tău.” Sau: „Poetul există” (titlu) - El e paracliserul/ ce se urcă-n clopotniță/ stelele să le aprindă…”
Pe afișul filmului mai sus menționat (regia și scenariul Fabrice du Welz) scrie: „L’Amour. Ou rien”. La Maria Mănucă, Poezie este Dragostea mai presus de orice dragoste. Sau Nimic: „Ție, duiosule mesteacăn/ făptură a lunii/ îți încredințez poemul/ înfășat în foi de lumină/ precum pruncul în straie de iubire.” Replica (de fapt, probabil invers, dar când este iubire, totul este cuantic: cauza este efect, efectul este cauză! Există un poem „Despre starea cuantică a ferestrei”! Omul de știință nu este neglijat de poet!) este Monada 5548 - „Trec pe lângă mesteacănul subțire ale cărui frunze au înverzit peste noapte, cu revelația că această albă ființă este profesorul de caligrafie al arborilor.”
În altă ordine de idei, Cartea pe care o veți trăi citind-o este și o carte a Prieteniei care împărtășește Frumusețea. Doamna prof. Ina Devesel, doamna dr. Elena Paulian, dr. George Colev, un pădurar anonim, Icar (da, mitologia este întru ființa noastră!), Don Quijote (atâtea referiri la artiști plastici! Sabin Bălașa i-ar fi spus: „realitatea îmbrac-o în pânzeturi/ albastre din cămașă de îngeri/ Cuțitul de paletă să-ți fie/ lamă de viscol/ (...)/ Fii mereu îndrăgostită/ deschide al treilea ochi, ascunsul/ Vei vedea cum realitatea duce la subsuoară/ miraculosul/ și atunci vei picta cu o libelulă.”), nu în ultimul rând Marcel Mureșeanu și… Îngerul/îngerii („Îngerul a rămas pe acoperiș,/ lângă horn/ Se făcuse coșar…”) sunt Corul… Tragediei blânde de a fi între „Starea de Om” (inserțiile filosofice au făcut bine întotdeauna Poeziei!) și Starea de Pasăre (măiastră!): „Nu știu cine sunt… Pasărea… Femeia.”, ultim vers al unui poem care stă lângă Monada 984 - „Nimic din ce-i viu, cu excepția lui Dumnezeu, nu poate suporta povara perfecțiunii.”
Atentă și la viitor, alege și Monada 6859 - „Se pregătește o specie născută dintr-o ireversibilă durere.” (calul alb, pegasian, de acolo, este antologic-pictural!)...
Sugestia cărții, la urma urmelor, ar fi că… noroc sfânt este că există viață după viață, nu contează forma acesteia: dialogurile cu cei „trecuți”, precum Dan, mama, sunt dovezi… lirice de necontestat la Judecata de Apoi a Literaturii (procesele-verbale cu viețile noastre sunt și ele… beletristică, dacă au avut frumusețe, bunătate, iertare, iubire!). Monada 4251 zice: „ Călătoresc spre Hotarele Tatălui în mâini cu portretul Mamei mele.” Nu întâmplător, finalul este al unei rugăciuni nonconformiste!
