* Marcel Miron, ”Vise pe Tabor”, Timpul, Iași, 2021
O experiență literară deosebită, în sens pozitiv, fără doar și poate, ne propune Părintele Marcel Miron în cea mai nouă carte de poezie a domniei sale, o epopee sui generis, o preumblare ca a căpitanului Nemo, dar nu prin mări și oceane cunoscute din geografie, știință ca toate științele, ci prin apele Visului chimeric, dar și ale Visului sacru al Divinității, cu ajutorul științei științelor, teologia, dar și prin arta cuvintelor, invitându-ne să ne îmbarcăm pe o… corabie scufundată, pardon (deși este o „greșeală” asumată, Sfânta Biserică fiind deseori comparată cu o Arcă! Este și un poem „Călătorie”!), „Biserică scufundată” (titlul poemului, exact, este „Biserica scufundată”, p.17), cu un curaj dogmatic, dar și para-dogmatic, greu de găsit, oferind cunoscătorilor un recital demn de un pelerin-trubadur care știe și de călătoriile lui Sindbad, Iona (a se citi și „Prevestirea” Ioanei Pârvulescu!), dar și de suprarealismul (unui Dali, care vedea girafe în flăcări; Marcel Miron poate trage, astfel, subtil, un semnal de alarmă, discret! În altă ordine de idei, se știe cât de important este pentru Avangardă Oniricul!) care trebuie, într-un fel, și el asimilat de viitorul manifestărilor credinței:
„Biserica scufundată/ în ochii mei/ în ochii tăi/ apare uneori/ din visul tainicelor nopți cu lună plină/ ca o girafă/ cu gât înalt/ până dincolo de iubirile migratoare/ și scutură clopotnița/ iar clopotele sună prelung/ primenind aerul din jurul lacului/ din ochii tăi/ din ochii mei/ și plânge spre adâncuri.// În străfunduri de ape/ adună/ pentru liturghia tăcerii/ sufletele iubirilor înecate/ de dorul tău/ de dorul meu/ și ne salută dureros/ în visul tău/ în visul meu./ Să ne jucăm cu visele/ de-a v-ați ascunselea/ și să le urmărim/ până dincolo de hotar.// Când nu vom mai visa/ nu vom mai fi.”
„Călătoria” promite priveliști minunate, chiar dacă, existențial, mereu ni se va aduce aminte de sacrificii („lacrimă de sânge”):
„Cu aripi de argint/ îngerii mângâie valurile/ iar marea se face netedă/ ca ringul de dans/ unde mirii trăiesc/ valsul nemuririi.// Platoul acesta de ape/ întins din orizont/ spre veșnicie/ se va sparge/ sub tocul ascuțit/ al pantofului alb al miresei/ iar din obrazul roșu al soarelui/ va curge o lacrimă de sânge.” (p.16)
Într-un fel, ca să ne întoarcem la arhetipuri, creștinul poate fi un Ulise („Bărcile stau înghesuite/ ca pe vremuri corăbiile aheilor/ dincolo de promontoriul Troiei”, p.52, poemul „Călătorie”, deja anunțat!) sau un Icar (așa cum observam de curând la un volum al lui Arsenie Augustin, apărut la Ed. Vinea), cu Ithaca sa, cu Labirintul său, dar mai ales cu Cerul său rupt (și) din Marea cea Mare a Ființei lui Dumnezeu! „Sărutul lui Dumnezeu/ înflorește pustiul”, șoptește poetul Marcel Miron și noi ne aducem aminte de ce-a zis Dumnezeu: „…«Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!» Şi a fost aşa./ 7. A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei./ 8. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua./ 9. Şi a zis Dumnezeu: «Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul!» Şi a fost aşa. Și s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat uscatul./ 10. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine./ 11. Apoi a zis Dumnezeu: «Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ!» Şi a fost aşa./ 12. Pământul a dat din sine verdeaţă: iarbă, care face sămânţă, după felul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă, după fel, pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.”
„Cotidian”, situația poate fi altfel, desigur, istoria iubirii și a violenței poate sta mărturie vizavi de condiția umană, poetul apropiind oameni de orizonturi și apele dintre ele: „Fetele/ dimineți somnoroase/ și înserări blânde/ bărbații/ niște trecători îngândurați/ sub soarele amiezii.// Între aceste orizonturi/ apar furtuni electrice/ și sonore până la maximum de decibeli/ iar apele se revarsă în valuri/ peste câmpia crăpată de sete/ și lipsă de iubire.// După diluviu/ totdeauna este pace/ și vreme de renaștere.” (p.29), amintindu-ne de potop…
La urma urmelor, noii Columb pot căuta sau urma „noua hartă a iubirii”, care este destul de veche, dar, probabil, pentru Zeu, la care Timpul și Spațiul sunt relative, nu prea contează… (p.32)...
Relația bachelardiană (a se citi „hermeneutic lirică”!) a Omului și a oamenilor cu Apele și cu Muntele (Tabor, în acest caz) este una profundă, de la izvor la vărsare, întrepătrundere și înapoi, „Scăldătoarea de la apa Nemțișorului”, poem dinspre final de carte, fiind o adevărată cristelniță din care cititorul nu poate scăpa… nebotezat!
Ajung să curgă și arborii, și stelele, parcă și ceasurile ca în picturile lui Dali, la care revenim mereu și mereu, ca la un… Salvador, avertisment, oarecum, că toate se repetă, după cum aflăm și din poemul care dă titlul cărții:
„Către noi curg stele!// Dincolo de tine/ pacea vieții.// Conturul tău/ pe visul asfințitului lumii!!// Când mă apropii/ nu mai exist.// Pe Tabor/ călugărițele românce/ bat toaca și freamătă pâine.// Uneori îl găsesc pe Hristos/ dormind în cuptorul fierbinte și cântă/ și bâiguie/ și strigă:/ scoală-Te, Doamne/ pregătește-Te/ Iară și iar te vom înjunghia/ ne este poftă de Viață!” (p.60)
Și ajungem la niște poeme deosebite, a căror importanță este subliniată și de prefațatorul Th. Codreanu, cărturarul eminescolog, efectul de punere în abis aducându-ne aminte de Nietzsche ori Rilke, „Vise împietrite” putând face parte din orice antologie de lirică universală:
„Doar un an și o vară/ la vârste primăvăratice/ am visat din plin/ prea plin și cu rest/ la barca plină cu lest/ și am tras la edec/ să-i salvăm pe visătorii visați/ de la înec.// Visele mele/ visele tale/ toate visele visate/ tremurate fire de speranță/ trase de caii sălbatici/ pe ulița mare a târgului/ precum pe Sfântul Ioan cel Nou de la Cetatea Albă/ care surâde în biserici din cutii de argint/ lumină pentru visătorii veacurilor/ și inimilor pace în nopțile reci.// Vise împietrite/ ca armata de teracotă a tiranului chinez/ un munte de visători/ împietriți în nevisare/ sau poate că visele reci/ i-au împietrit pe veci.” (pp.62-63)
Oare cât de opus este „acest” munte Taborului?
Introducerea Visului (Vis-Poezie) în ecuația ontică (se știe că, totuși, visele sunt trecute, dacă nu sunt cumva profetice, pe un alt nivel al siguranței în ceea ce privește comunicarea om - divinitate), cu o altă dimensiune axiologică, este mai mult decât interesantă. Lucrând cu Adevăr și Frumusețe, „salvamarul”-poet propune dialoguri… ozonate, oxigenate, poemul „Visul mărului” fiind o adevărată lecție de înfrățire sapiențială între regnuri considerate de profani diferite:
„în fiecare toamnă/ mărul/ își pierde fructele și frunzele/ cu bucurie// dezvelit de podoabă/ sărac de daruri/ în gerul Bobotezei/ visează florile/ pe care copiii cu merele lui în obraji/ colindă.// Îngerii colindători/ agață în mărul adormit în grădină/ sorcova veselă/ ca să trăiți/ să-nfloriți/ ca un măr/ ca un păr/ ca un fir de trandafir.// iar copacul visează/ anotimpurile vieții.” (p.65)
Cum spuneam, îndrăzneață apropierea dintre realitate și vis, visul ca realitate, pentru noi, oamenii, „drumeți la poarta veșniciei”, visul cel frumos al lui Dumnezeu, versuri precum „Când nu vom mai visa/ nu vom mai fi” fiind chei interesante pentru o lectură primenitoare, deschizătoare de noi înțelesuri, de alte pregătiri sufletești. Cert este că avem de-a face cu o Re-Împrospătare firească a Discursului liric mistic, oricine deschide Cartea sfântă cu dragoste simțind răcoarea și zumzetului Izvorului Apei Veșnice care, la semn potrivit, înalță valurile Oceanului primordial, „adâncul de ape”, „mijlocul apelor” (a se vedea „Facerea”, capitolul 1, în diverse traduceri!)...
