Singurătatea tatălui (quasi-Don Juan)

Singurătatea tatălui (quasi-Don Juan)
Evaluaţi acest articol
(1 Vot)
  • Petre Rău, „Litera X“,  roman, Ed. InfoRapArt, Galaţi, 2022

Și expectativele nu au fost, nu vor fi înșelate!

Este, în primul rând, o carte despre frumuseţe în fel și chip, de la fotografia unei adolescente finlandeze, rupte... frumos de o iubită româncă, despre frumuseţile matematicii, primele iubiri, frumuseţea plăcerilor erotice, frumuseţea Gândului, din acest punct de vedere fiind pagini și de eseu filosofic, epistemologic, cuantic aproximativ, povestire erotică, ceva între Umberto Eco și Camil Petrescu, experienţa mistică a matematicii…

Dar este și despre pandemie, și despre războiul din Ucraina, de la un moment dat, despre mici și mari dezamăgiri, mici și mari bucurii pe care ţi le poate „dărui” Viaţa!

Fractalic sau holografic, scriitorul dăruiește, prin eroul narator (care poate avea puncte comune cu însuși scriitorul), Jurnalul unor noi ani de ciumă, al unui nativ din zodia Peștilor (este o aluzie și la romanul lui Camus, chiar este relatată boala în sine, COVID-19, contractată în ciuda tuturor precauţiilor; se moare de covid; în altă ordine de idei, se argumentează: „Nu scriu acest jurnal cu gândul că într-o zi vor fi mulţi dintre cei dornici să mi-l citească. Scriu aici doar sub presiunea propriei mele descătușări. E binele la care eu însumi sunt primul și poate singurul beneficiar.

Uneori, am senzaţia că sunt îndrăgostit de mine însumi, de vreme ce-mi acord atâta timp ca să punctez aici tot felul de gânduri, tot felul de amintiri și visuri de-ale mele. Mă gândesc uneori cum mi-ar fi stat ca scriitor de-adevăratelea, dar îmi dau seama că sunt ridicol. Pentru că nu vreau altceva decât să-mi pun pe hârtie sufletul, fără să am vreo reticenţă, fără să fiu nevoit să fabulez, fără ascunzișul unui personaj inventat și, desigur, fără obligaţia unei anumite stilistici. Poate nu știu bine să mânuiesc condeiul, dar să povestesc propria-mi viaţă știu sigur că pot. Dovadă e că nici astăzi n-am uitat să revin aici, și astăzi mi-am făcut timp să trec aici gândul care m-a stăpânit cel mai mult.”… „Fac ceva altfel decât ar trebui să fac ca să respect tradiţia. Îmi scriu propriul jurnal pe calculator. Or, toate jurnalele celebre de care îmi amintesc fuseseră scrise de mână. Pe vremea aceea nu exista un calculator, cel mult s-ar fi putut apela la o mașină de scris, care și ea nu există decât de trei secole.

De ce fac asta? Dacă scriu propriul meu jurnal pe calculator va mai avea acesta vreo notă de autenticitate?

Niciodată n-am mai scris vreun jurnal înainte, deci nu aveam experienţa necesară, dar mi se părea că unei astfel de lucrări nu prea îi stătea bine să fie scrisă decât de mână.”

***

Dacă nu este un roman numai de dragoste, în legătură cu aceasta, se poate pune întrebarea: dar oare dragostea, paradoxal, poate fi o… boală? Care poate fi (și) a… singurătăţii?

Dacă recent Petre Barbu publica la Polirom „Vremea tatălui”, Petre Rău și-ar fi putut subintitula noua carte și „Singurătatea tatălui”, deoarece, printre rânduri, se poate citi că marele regret al personajului principal este îndepărtarea de singurul copil biologic, Cosmin, în urma complicatei despărţiri de soţie. Scrie undeva: „Conjuncturile l-au ajutat pe Cosmin să depășească cele mai mari hopuri ale tinereţii și vigorii. L-am ajutat în acele momente când am considerat că avea cel mai mult nevoie de mine. Și-a văzut visul împlinit și i-a fost foarte ușor apoi să mă abandoneze. S-a ferecat repede în castelul lui, lăsându-mi mie doar singurătatea. Ceea ce probabil că și meritam, dacă nu chiar am invocat-o.” În altă parte: „Singurătatea e ticăloasă. Mai ales în timpul unei pandemii. E ca o fântână adâncă cu apă rece, mult râvnită, dar inaccesibilă.”

Romanul lui Petre Rău, de o luciditate aproape de cea a celor care au văzut ielele, de unde aluzia la Camil Petrescu, dar aluzia este și la unele scene erotice, amintind de „Patul lui Procust”, nu încearcă, referindu-se la Frumuseţe și frumuseţi, deloc să înfrumuseţeze în vreun fel universul (și uman) în care trăim: omul este așa cum este, cu cele bune și cele rele, cei apropiaţi, precum nepotul George, pot fi cea mai mare deziluzie a vieţii, există dureri și Suferinţă (boli, descrise literar), dar și… Sudoku („ceva atât de simplu și de măreţ precum sudoku n-am întâlnit niciunul niciodată.”), poker („...joc al hazardului. Dacă n-ar fi fost așa, nu mi-ar fi plăcut, deci niciodată nu l-aș fi îmbrăţișat. Ba, mai mult, niciodată nu aș fi alocat timp să-l studiez în detaliu din punct de vedere matematic. La acest joc se poate blufa, poţi avea cea mai bună mână posibilă, dar și cele mai proaste cărţi, poţi juca magnific, poţi pierde la fel de bine precum poţi și câștiga. Se zice că un joc bun de poker înseamnă multă răbdare, un joc excelent însă înseamnă mult curaj” - despre poker mai sunt pagini memorabile, dar noul poker, cel electronic, va fi și… diabolic, una dintre sursele răcelii dintre unchi și nepot), dar poate, dincolo de posibile sugestii (iubirea poate fi și poker sau sudoku?), avem literar-muzical, mozartian, aproape (și aici mă gândesc la „Don Giovanni”, prin prisma „gândirii mozartiene”, nu neapărat prin muzica pură a acestuia) o altă hermeneutică a eternului Don Juan:

„Exact aceeași scuză am invocat mai mereu și pentru faptul că - din păcate sau poate din fericire, habar n-am cum e mai potrivit - n-am putut deloc să stau departe de femei.

Se spune că un bărbat caută la o femeie reflecţia propriei lui nebunii. Iar eu cred în vorba asta. Cred că un bărbat va căuta mereu femeia potrivită lui, femeia care îl va reflecta și îi va citi sufletul, care va fi până la urmă nebunia lui.

Se mai spune că un bărbat caută o femeie care să-l facă să se simtă puternic, încrezător, stăpân și ocrotitor, pentru că doar așa poate fi bărbat. Sincer, mie chiar îmi place să mă regăsesc în cuvintele calde și în îmbrăţișarea unei femei, pentru că doar atunci voi ști că sunt acasă, că am liniștea de acasă.(...) Să aleg femeia propriei mele nebunii. Dintre toate femeile aș alege-o pe cea mai veselă. Dintre cele vesele, aș prefera-o pe cea mai înţeleaptă. Dintre cele înţelepte, aș dori-o pe cea mai gingașă și răbdătoare. Dar aș alege-o și pe cea nebună. Pentru că, de fiecare dată când o voi privi adânc în ochi, vreau să-i citesc și veselia, și înţelepciunea, și gingășia, și răbdarea, ca și nebunia, adică reflecţia propriei mele nebunii.

Așa gândesc uneori în singurătatea mea. Așa mi-am dorit cam dintotdeauna, așa mi-aș dori și de aici înainte. Dar oare la mine mai există înainte?”

Cuantic, nici nu contează: Elena, prima iubire, poate și soţia, cine mai știe, Mirela, profesoara de română, Rose (Roza), Cătălina l-au purtat și îl vor purta pe personaj dincolo de timp și spaţiu, în eternitate(a Cuvântului), speculaţiile sale teologice fiind și ele interesante, deseori având un parfum cioranian, chiar autoportretul care rezultă fiind, existenţial vorbind, apropiat de un posibil romanţat Cioran ori un străin camusian!

Încet, încet, ne apropiem și de misterioasa literă X, pe care, la modul ideal, vă vom lăsa să o descoperiţi: un tatuaj misterios, o altfel de literă stacojie, care poate fi o altfel de amintire, unica amintire, o promisiune, un X cât o viaţă, cât peste o viaţă, un fel de semnătură, un simbol opus nebuniei și cuminţeniei vieţii, „un talent ascuns sau un vis care se va împlini târziu.”

Un „X” care poate fi, exagerând puţin, și semnificaţia căutării sacralităţii (pe urmele unui apostol, Sfântul Andrei), preocuparea pentru Sacru, pentru Dumnezeu fiind deseori atinsă, atât în dialogurile cu un preot, cât și în pasajele autoreferenţiale, de la știinţă la credinţă fiind numai un pas, chiar dacă pare mai mult, conform benzii lui Moebius

 

 
Citit 737 ori Ultima modificare Sâmbătă, 03 Decembrie 2022 21:09

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.