Deși Theodor Codreanu își încheie sobra prefață, intitulată „Nedormirea somnului”, sub „semnul” unui „poate” onest („În avalanșa de textualism tocit și refolosibil al modei, Lina Codreanu are vocația prospețimii sintagmatice și propoziționale a figurilor stilistice (...) Iar dacă adăugăm retrăirea profundă a miturilor, dincolo de uzura „complexelor de cultură”, poezia românească poate să câștige o nouă voce, Lina Codreanu.”, pp.16-17), analistul mai „îndepărtat” își poate manifesta entuziasmul în fața Frumuseții pure fără vreun complex, frumusețea pe care o surprinde poeta în cuvinte și legăturile dintre cuvinte, frumusețea pentru care se predă, conform unui final de poem, dinspre sfârșitul primei părți a cărții, poemul fiind „Mă doare înserarea”, partea întâi având ales titlul de „Rotiri” (partea a doua fiind „Umbre”).
Cuvintele care undeva se logodesc („printre zăbrele crepusculare”, p.117), în altă parte picură sprintene „de pe streșinile aburoasei umbrele”, picură împreună cu Lumina (p.43), dar alteori se-ascund în „cerneluri/ și țip cu disperare/ pe muchia bobului de sare orb,/ lumina foii albe sorb/ consoane și vocale./ prind una câte una/ le alătur în silabe,/ le mistui și le-alint/ în melodie de cuvânt/ cu gingășie și durut./ Șoptit la unison,/ le cânt, le-ademenesc/ în turnul Babilon.// Dar ele,/ iele-viclene,/ știu migăloasa rânduială,/ și-arată câte-un corn,/ scot câte-un colț/ și ace otrăvite-n miere-mi torn/ povestea vieții să o-ntorn.// O, ce n-aș da/ încătușată de cuvinte/ la ultimul festin/ sub dangătul limbii lor/ să râd, să sufăr/ și să mor/ la zidul Babilon!...” (pp.138-139)
Am citat din poemul „În Babilon”, unul dintre turnurile care susțin Cartea unui vitalism apollinic, în pofida faptului că umbre crepusculare se rotesc, în ciuda faptului că se scrie despre un alfabet al muririi, iar ultimul poem chiar este „Exercițiul muririi”...
Multe dintre texte sunt „exerciții de trăire” sau de re-trăire, de clipire, de zidire, re-zidire a… Evei (este menționată și Ana lui Manole undeva, citat mai jos), „ochiul de iubire” (p.65) văzând altfel o Evă (cealaltă Eva, care ar putea fi și aceasta… nouă, care nu a avut niciodată șansa de a avea un avocat, poate a fost mereu prea ponegrită!), gata să se alăture Celor din „Vitraliu” (pp.143-144):
„Dintr-o nișă/ neuitarea sfioasă/ năbușit scâncește/ ca Ana manoleasa./ În catedrală, felia de lumină/ cât copilăria mea/ furișată din vitraliu/ stă așa de puțin…/ Se prelinge pe coroana Împărătesei,/ ninge zăbranicul razelor/ peste fețele grave,/ lunecă/ pe vestmintele Sfintelor.// În lumina razei pare că/ suspină/ înțeleapta Sofia,/ Filofteia dăruitoarea, Varvara adâncurilor,/ ocrotitoarea Paraschiva, Teodora din stâncă…// Distanță/ de-o viață,/ de-o moarte,/ între mine și dunga de lumină.// Pendul de metronom/ înșelător,/ aud clipa cum/ bate-bate-bate/ în pieptu-mi/ dureros și monoton…// Lumina Sfintelor/ armonii psaltice/ de candele/ picură-n găoace.// Pace, pace, pace…”
Eva-clipă nu este chiar „personaj liric principal”, dar există un poem de unde „am luat” și „ochiul de iubire”, un poem intitulat „Și tare-i bine…” care confirmă vitalismul existențial (viață și/sau existență), apollinic mioritic (brâncușian esențializat), unde resemnarea este „altceva” (atenție și la turcescul makat!):
„Încă din zori,/ ziua și-a întins cețosul macat/ peste creștetul muntelui./ Aerul s-a tulburat/ între noi./ Ochiul de iubire/ înfrigurat/ se uită înainte,/ se uită-napoi./ Într-un snop de lumină/ ne prindem/ degetele calde și moi./ Mă tragi aproape/ de golul coastei din tine/ și tare mi-e bine,/ și tare mi-e bine…/ Târziu,/ cu semnul ei de întrebare/ luna seceră neghina-ndoielii,/ una câte una înfloresc stelele./ Urmele pașilor în doi/ pictează fulgi de lumină,/ albe șoapte/ pe clipe de cenușă./ De purpură inima-mi/ se ascunde în mare/ și saltă prin iarbă.// Mă desprind/ din căușul coastei tale/ să fim doi la facerea lumii./ Și tare-i bine,/ și tare-i bine…” (pp.65-66)
Lina Codreanu, poetă a florilor binelui, confirmă ceea ce un poet al florilor răului scria cândva (că poetul, în general, e „în rând cu heruvimii, sortit la veșnicii” și că „poetul poate să-nțeleagă, plutind deasupra vieții,/ A lucrurilor taină și-al florilor cuvânt!”), ținând de(o)parte bovarism-prometeicul gratuit supra-realist, „plutind” cu măsură, țesând penelopic (apropo de uzura complexelor de cultură!) spiritualul biblic de mitologicul și filosoficul greco-latin (Cain este la p.182, Iona la 44, Polifem la 153, Sisif la 146, există și o abordare heraclitiană, 127), Ulise și Penelopa, cu un anume filon biografic esențial, fiind „personaje lirice” esențiale, într-un text care, după cum subliniază și Theodor Codreanu, este de căpătâi („Coloana de susținere” a unei viziuni „unitare, holomerice, o dă Balada tatălui meu nedormit. Este cel mai bun exemplu de nucleu fractal din anterioara carte, Viața ca o poveste, lagărul - un coșmar, din 2013, carte închinată tatălui care a trecut prin infernul a patru ani de prizonierat în Rusia sovietică (1944-1948), nucleu arheic care și-a continuat rotirea în volumul de poezie (n.n. comentat aici), de sub genele plânsului, dar și ale bucuriei de viață.”
Poeta este atentă la… semne. „Priceasna” care deschide partea a doua este exemplară pentru ceea ce consideram mai sus amprenta creștinească:
„Tainice semnele/ scrise-n cartea sfântă/ alunecau în ochii mei/ arși de nesfială./ După câteva căutări/ prin încrețiturile gândirii/ se-mbulzeau afară -/ fir întins/ de căință și iertare.// Din priceasnă/ curgeau troparele/ și înfiorau cuvioșii/ cu smerenie.// Cântarea-mi curăța/ sufletul mucezit/ de rele lumești.// Sub patrafir mă micșoram/ după adevărata/ dimensiune/ a sincerității mele.// …atunci am înțeles/ cum iarba rea/ se schimbă-n bob de grâu/ și agurida-n vin.// Cuminecătură.” (pp.107-108)
Poeta este atentă la semne și la relația lor cu cuvintele („Era sunetul, nu cântul,/ țipa semnul, nu cuvântul…”, p.184): „În orișice cuvânt/ crestat-am semn durut/ ca pe-un răboj ciobanul./ Sus de tot stă Domnul,/ apoi mama, ziua nunții,/ copiii și tu,/ cu degetul în dreptul frunții/ trudite de gânduri./ Aici e visul, acolo cântul…/ Și tot mai jos, lângă pământ/ lăsat-am gol-goluț/ un semn de moarte/ pe care-l va cresta/ urma mea/ de cuvânt./ Semn lângă semn -/ o carte călătoare/ spre adânca bibliotecă a cimitirului./ Vremea lucrează tenace/ la ștergerea de pe răboj/ a crestăturilor.// Uitare pașnică,/ păreri și-atât!” (pp.175-16)
„Aici e visul…” și de aici se poate începe discuția despre importanța viselor în întreaga structură (și construcție) a cărții, indiferent dacă sunt „vise metafizice” (p.168), vise vegetale (trimițând către vocea Anei… Blandiana, zidită și ea întru Poezie!), visele care se furișează dintr-un vis într-altul (p.44), visele mici în care poți avea tot ce-ți dorești din… nimic - vezi poemul „ce m-aș face” , p.95 - poem care se încheie așa, și nu ne vom strădui să facem distincție între vise, visuri, visări:
„Dacă visurile mele/ într-o clipă, într-o zi,/ dis-de-dimineață s-ar împlini,/ te-ai gândit vreodată/ ce sfâșietor ar fi/ fără visări?!...// Poți zice nu, poți zice da,/ pentru că nimeni n-ar putea/ împiedica/ visarea visării.// nici măcar visul/ de… a visa!” (pp.96-97)
În poemul „Fugare umbre” este și o paradoxală hotărâre de a nu mai visa nici noaptea, dar așa este când… „Vraiștea” (p.114) (se) mai amestecă și ea (în poemul „Abandon”), cert este că visul liric al apostolei furnicilor (superbă anticipația din „Umbra voievodală”: „Peste-un veac, poate,/ într-un gigant mușuroi,/ pe firimituri,/ pe hieroglifele bețigașelor,/ furnici inteligente/ vor citi despre noi,/ înainte și-napoi,/ minunându-se de istoria/ uriașilor/ de dinaintea erei lor”, p.111) confirmă Vocea care ne reamintește că trebuie milă pentru cei puternici, așa-ziși puternici, cei care sunt cu adevărat puternici cântând împreună a mântuire: primăvara, copilul, un fluture, un căprior, o rază…
Bref, însăși Lina Codreanu este Poezie, dar aceasta este altă… poveste!
